miercuri, 20 ianuarie 2021

Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin (recenzie, Corinteens)

„C'est cela l'amour, tout donner, tout sacrifier sans espoir de retour.”
Asta înseamnă dragostea, să dăruiești totul, să sacrifici totul, fără speranța că vei primi ceva înapoi.

       Șarpe și porumbel este o carte care nu se citește, ci se respiră. Am citit 300 de pagini dintr-o suflare pentru că pur și simplu nu mă puteam opri. Un preot al Inchiziției forțat să se însoare cu o vrăjitoare încăpățânată și guralivă, cum s-ar putea sfârși așa o poveste? Sinceră să fiu nu aveam nici cea mai vagă idee, dar scenele pline de umor și tensiunea care plutea în aer m-au făcut să continui. Și mult succes să nu vă îndrăgostiți și voi de cele două personaje diametral opuse.
       Cea mai fascinantă mi s-a părut intriga romanului. Cum ar fi ca „vrăjitoarele” să nu mai fie văzute drept acele biete femei care au murit nevinovate de-a lungul istoriei? Cum ar fi să riposteze, să ucidă la rândul lor? Lou, protagonista misterioasă pe care nu o vom cunoaște cu adevărat decât la finalul cărții, atrage belele după sine ca un magnet. Însă singura din care nu a ieșit cu bine este mariajul cu o persoană pe care o urăște.
        Inițial, precum îl vede și Lou, probabil și vouă o să vi se pară Reid un fanatic plictisitor și lipsit de personalitate, dar, desigur, lucrurile nu sunt atât de simple. Shelby Mahurin construiește niște personaje complexe, cu povești de viață tragice, care parcă ne fac să relaționăm mult mai mult cu ele. Dar inițial tot ce știm despre Reid e că este un vânător de vrăjitoare, adică preot pe steroizi, care s-a ales cu o nevastă care nu vrea să fie drăguță și supusă. Probabil cea mai amuzantă parte a cărții sunt replicile acide pe care i le aruncă mereu cu franchețe Lou. Asta și Țâțoasa Liddy, despre care vă las pe voi să aflați mai multe. :D
       După cum poate v-ați dat deja seama, avem de a face cu o transformare din dușmani în suflete pereche, care este de-a dreptul adorabilă și romantică și tot ce vreți. Shelby Mahurin este o expertă în domeniul paranormal romance și nu cred că îi poate nega cineva asta. Pe lângă asta, Șarpe și Porumbel este o carte despre acceptare, ne face să ne gândim, oare dacă acele suflete crunte care au fost în stare să ardă de vii femei ar fi avut oportunitatea de a vedea că au de fapt de a face cu o ființă umană, pe care în alt context ar fi putut să o iubească, oare atunci ar fi acționat diferit? 
         Șarpe și porumbel este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit vreodată și noua colecție Corinteens mi se pare foarte promițătoare. Au deja atâtea titluri frumoase publicate, încât cu siguranță veți găsi acolo următoarea lume în care să călătoriți. Lecturi plăcute vă doresc! :)

duminică, 13 decembrie 2020

Blestemul mării . Shea Ernshaw ~ Recenzie

W3.CSS
Lights
Rating



Blestemul Mării







Shea Ernshaw

Genuri:Horror, Romance

     De ce a fost Blestemul mării cea mai proastă carte pe care am citit-o în 2020? Premisa era una atât de incitantă: trei surori considerate vrăjitoare, ucise de localnici cu 200 de ani în urmă se întorc din morți pentru a căuta răzbunarea. Bineînțeles, protagonista și prietenii ei doresc să oprească aceste crime. Deci ne-a fost promis un roman plin de suspans și memorabil, însă ceea ce am primit e o altă maculatură fabricată pentru a cuceri publicul prepubertin.

       Da, cartea de față este doar veșnicul clișeu pe care v-ați străduit să-l ocoliți și totuși, indiferent de ceea ce faceți, găsește o portiță de a ajunge la voi. Nu este nici pe departe o serie cu potențialul a Trei coroane întunecate, dacă asta credeați, înseamnă că veți fi la fel de dezamăgiți ca mine.

       Prima problemă, și poate cea mai importantă, e că e imposibil să simți ceva pentru vreunul dintre personaje, toate sunt anoste și unidimensionale,  de parcă romanul ar fi fost creat după un șablon: adaugă o protagonistă timidă care realizează lucruri incredibile, mai adaugă-i o prietenă cea mai bună care evident nu are coeficientul ei de inteligență, adaugă tipul misterios și sexy și gata rețeta.

       Desigur, nu trebuie să le împărtășim punctul de vedere ale antagoniștilor, însă ce farmec are povestea dacă nu putem empatiza puțin cu ei? Au fost câteva tentative de a ne stârni câte o emoție, însă, de cele mai multe ori, eșuează lamentabil. Surorile Swan sunt egoiste, impulsive, maniacale și te fac să crezi că și-au meritat soarta. Autoarea, Shea Ernshaw, încearcă să argumenteze cumva modul în care surorile făcuseră un hobby din a seduce bărbați însurați, de parcă nu era vina lor că erau frumoase (adevărat, însă era complet vina lor că n-arătau pic de respect față de comunitatea în care trăiau).

       De asemenea, se proclamă o carte de mister, dar, deși nu sunt Sherlock Holmes, am văzut plot twist-urile de la o poștă distanță. Doar unul de pe la sfârșitul cărții m-a luat prin surprindere, dar nu mi s-a părut verosimil și nu a dat vreo valoare cărții.

       Oare scriitorii debutanți chiar cred că pot amesteca aleatoriu elementele care consideră ei că prind la publicul feminin adolescentin și apoi să numească experimentul un bestseller? Unde este proza care te inspiră, care îți dă speranță? Oare chiar vrem să citim romane în care protagonistele n-au nicio perspectivă, și toată personalitatea lor e alcătuită din denigrarea altor femei?

       Voi ați citit această carte? Ce părere aveți despre conținutul care încearcă să ne fie vândut de către unii autori?

vineri, 21 februarie 2020

Acolo unde cântă racii de Delia Owens - Recenzie


Titlu original: Where the Crawdads Sing
Gen: romance, mystery
Editura: Pandora M
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 381
Rating:     

„Înainte să fie arestată, începuse să simtă că se înfripa iarăși o cale către Tate: o deschidere a inimii sale. Iubire făcându-și loc mai către suprafață. Însă, când acesta venise s-o viziteze la închisoare, de mai multe ori, refuzase să-l vadă. Nu îi era prea limpede cum făcuse închisoarea ca să-i pecetluiască și mai mult inima. De ce nu primise alinarea pe care i-ar fi putut-o oferi e într-un asemenea loc? Se părea că acum, când era mai vulnerabilă ca oricând, Kya avea și mai puține motive să se încreadă în altcineva. Aflată în punctul cel mai fragil al vieții sale de până atunci, se întorsese spre singurul ajutor pe care-l știa - ea însăși.”

         

      Acolo unde cântă racii este o carte complet diferită de tot ceea ce am citit până acum, Kya nu este un personaj, ci o ființă care ne amintește de legătura strânsă a omului cu natura, de pacea absolută care poate fi regăsită doar în natură, de puterea de a construi totul din nimic și de frumusețea detaliilor. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că pe acest fundal pașnic ar putea avea loc o crimă.
      Am început să citesc povestea cu niște idei preconcepute.Cum altfel să îmi imaginez această făptură obscură, denumită „Fata Mlaștinii” de către localnici, care a trăit în completă pustietate, decât ca pe o sălbăticiune? Un prădător la fel de periculos precum un porc mistreț, o amintire a unui om, o creatură capabilă de crimă. În ochii mei era deja vinovată fără drept de apel și nu mi-aș fi închipuit vreodată că povestea este de fapt despre o tânără sensibilă și inteligentă, care se ridică de jos de tot și învață să trăiască de una singură.
      Cred că toți ne simțim uneori singuri, dar nu ne-am putea închipui cum ar fi să ne pierdem întreaga familie și să rămânem cu adevărat singuri, într-o comunitate care ne discriminează, unde nu însemnăm nimic pentru nimeni. Kya a trebuit să înfrunte această suferință la o vârstă extrem de fragedă, când nu avea nici măcar 10 ani.


     Toată lumea o ura, pentru că era murdară și săracă, cu excepția unei persoane, care a avut curajul să privească dincolo de aparențe. Tate nu a fost salvatorul ei. Ea avea deja aripi, dar el a învațat-o cum să le folosească. El era conexiunea ei cu o lume din care nu-și dorea să facă parte, el a descoperit cât potențial avea Kya și a învațat-o să citească și i-a dat acuarele. Dar, cel mai important, a învațat-o ce înseamnă iubirea.
     Capitolele sunt structurate în perioade diferite, unele se concentrează pe maturizarea Kyei, iar restul ilustrează investigarea crimei care a dat peste cap viața cotidiană a unui orășel. Cum am menționat mai sus, Kya, „sălbăticia” care trăia singură cuc în mlaștină, era acuzatul perfect. Dar oare chiar ea a făcut-o sau doar era ținta cea mai ușoară?
     Acolo unde cântă racii a fost o plăcută călătorie în natură, la granița dintre sălbăticie și umanitate. Lecturarea ei m-a făcut să meditez la ce s-ar putea întâmpla dacă tuturor copiilor nevoiași li s-ar oferi dreptul la educație, probabil am trăi într-o lume cu totul diferită.

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Fantoma de la Operă de Gaston Leroux ~ Recenzie

W3.CSS
Lights
Rating



Fantoma de la Operă







Gaston Leroux

Genuri:Horror, Romance

    Fantoma de la Operă nu este o poveste de dragoste, așa cum ne obligă să credem filmele de la Hollywood, și totuși este o poveste despre dragostea adevărată, tragică, sfâșietoare, cât și despre disperarea unui suflet damnat.
   Povestea lui Gaston Leroux nu numai că m-a fermecat, m-a cucerit pur și simplu, și m-a transportat într-o lume învăluită în mister, unde necunoscutul îți dă fiori reci pe șira spinării. Opera Garnier este o clădire imensă, cu pasaje subterane și camere uitate în negura timpului, așa că este normal să circule zvonuri care de care mai ciudate, dar unde se termină mitul și unde începe realitatea?
„Fantoma de la Operă a existat. Nu a fost deloc, așa cum s-a crezut mult timp, o inspirație a artiștilor sau o superstiție a directorilor și nici creația grotescă a creierelor înfierbântate ale domnișoarelor din corpul de balet, ale mamelor lor, ale plasatoarelor, angajaților de la vestiar și portarilor.” (n.a.)
    Cuvântul-înainte al autorului mi-a stârnit curiozitatea asupra întrebării precedente. În funcție de sursă, evenimentele din carte se pretind a fi mai mult sau mai puțin veridice.  Lacul de la subsolul operei chiar există. Întâmplarea în care candelabrul a căzut, este de asemenea, pe jumătate adevărată. Protagonista este bazată pe o cântăreață adevărată, și se spune la fel și despre fantomă.
       Chiar dacă toată povestea ar fi simplă ficțiune, ceea ce, din fericire nu poate fi dovedit, tot mi s-a părut magic să citesc o poveste care are loc în frumoasa operă Garnier, pe care visez să o vizitez și să îi aflu secretele, sau doar să mă bucur de grandoarea ei arhitecturală.
        Inițial m-am temut de fantoma de la Operă, cu atât mai mult când am aflat că este o persoană în carne și oase, care e capabilă de lucruri aproape supranaturale, și totodată care ucide pe oricine îi stă în cale. Dar oare este un monstru cu adevărat un monstru dacă nu a avut niciodată șansa de a fi altceva? 
Își puse amândouă mâinile pe inimă pentru a o liniști. Dar inima nu este botul unui câine și chiar și atunci când ții cu mâna botul unui câine care latră insuportabil, acesta continuă să mârâie.

- pagina 37, paragraful 1

-Căci lucrul de care nu sunt deloc sigur, doamnă, este dacă bărbatul iubit de Christe poate fi demn de această dragoste.
-Numai eu singură hotărăsc acest lucru, domnule!

- pagina 130, paragraful 3

Dacă Erik ar fi fost frumos, m-ai mai fi iubit, Christine?

- pagina 169, paragraful 6

-(...)Ești nefericit când iubești?
-Da, Christine, atuni când iubești și când nu ești deloc sigur că ești iubit.

- pagina 169, paragraful 6

Așa se întâmplă că, oamenii cei mai nevinovați, surprinși în liniștea sufletului lor, apar deodată, din pricina loviturii pe care o primesc, făcându-i să pălească sau să roșească, să se clatine sau să se îndrepte, să se piardă cu firea, să protesteze, să nu spună nimic când ar trebui să vorbească, să nu aibă nicio reacție atunci când ar trebui să transpire sau să transpire atunci când nu trebuie, apar deodată, spuneam, vinovați.

Ți-e frică de mine! Totuși, în fond, nu sunt un om rău. Iubește-mă și vei vedea.

- pagina 264, paragraful 2

Trebuie iubit? Trebuie blestemat? (...) trebui să-și ascundă geniul, sau să se folosească de acesta, pe când, cu un chip obișnuit, ar fi fost unul dintre cei mai nobili oameni de pe Pământ!

- pagina 318, paragraful 2


       Fantoma de la Operă este o carte care ne face să ne punem întrebări referitoare la condiția umană, cine este cu adevărat monstrul, o creatură care a comis toată viața atrocități, sau o societate care l-a detestat și l-a exclus pentru simplul fapt că nu s-a născut frumos?
       Au fost unele întorsături de situație în carte pe care le-am prevăzut (cu toate că nu m-a deranjat deloc asta), dar sfârșitul m-a luat complet prin surprindere. A fost o concluzie devastatoare pe care n-aș fi preconizat-o niciodată și care i-a asigurat cărții un loc veșnic printre favoritele mele.
     Fantoma de la operă este o operă de artă, de la început și până la sfârșit, o tragedie care ar putea face până și statuile de marmură de pe bătrânele coridoare ale Operei să suspine.

sâmbătă, 5 octombrie 2019

10 citate care te vor face să vrei să citești „Călărețul de Aramă” de Paullina Simons

Titlu original: The Bronze Horseman, #1
Gen: historical fiction,  WW2,  young adult, romance
Editura: Epica
An apariție: 2001, Număr de pagini: 919
Rating:
Cartea poate fi achiziționată de aici sau de aici aici.

Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de către librăria online Libris cărora vreau să le mulțumesc foarte mult. 


  1. Tatiana știa că numai pentru o clipă efemeră avea să se bucure de posibilitățile acelei zile frumoase. Într-un moment avea să dispară. Și într-un moment dispăru. Cu toate acestea... soarele ce scălda încăperea în lumină, zgomotul îndepărtat al autobuzelor ce răzbătea prin fereastra deschisă, adierea blândă a vântului, asta îi plăcea Tatianei în zilele de duminică: începutul. -pagina 16.
  2.  Un soldat este condus în față plutonului de execuție. ,,Ce vreme urâtă avem astăzi!'' le spune el escortelor sale. ,,Ia te uită cine se plânge!'' îi răspund aceștia. ,,Noi trebuie să ne și întoarcem.'' -pagina 25
  3. ,,Viața este atât de imprevizibilă'', obișnuia deda să spună. ,,Asta nu-mi place deloc la ea. Aș vrea să semene mai mult cu matematica.'' -pagina 53.
  4. -Nu te speria! Uneori lucrurile nu merg pe făgașul pe care ni-l dorim. Indiferent câte planuri ne facem sau câte aluzii ne făurim. E adevărat? -pagina 81.
  5. Cum era posibil așa ceva? se întreabă Tatiana când se așezară pe o bancă în grădinile Amiralității. Cum era posibil ca minciunile, trădarea și secretele să creeze legături indestructibile cu alți oameni în locul încrederii, adevărului și sincerității? Cum era posibil să se îndoiască de loialitatea unui membru al familiei, ezitând astfel să-i împărtășească o problemă personală? Viața părea să ridice la rang de lege disprețul pentru oameni. -pagina 291
  6. Mergea cu ochii pironiți în pământ. Șuieratul bombelor, vuietul vântului și zgomotele asurzitoare ale exploziilor, urmate de trosnetele clădirilor care se prăbușeau și de țipetele disperate ale oamenilor, nu se comparau cu strigătele sufletului ei frânt și plin de durere. -pagina 368
  7. -Își pierde tot mai mult interesul pentru mine cu fiecare pas pe care îl face mai aproape de moarte, îi răspunse ea mamei. pagina 365.
  8. -Îmi plac reflexele tale. Sunt fulgerătoare. Bravo ție! Aș avea un singur lucru de comentat: dat fiind că ai avut de ales între geam și soția ta, nu pot decât să remarc rapiditatea cu care ai salvat geamul. -pagina 674
  9. Ne aruncăm orbește în viață, sperând să traversăm cu bine pădurea deasă și întunecată a existenței noastre și să ajungem teferi într-o poiană luminată. -pagina 797
  10. Așadar, în loc să căutăm răzbunare, trebuie să-i ocolim pe cei care ne pot face rău. -pagina 805
Articole realizate în parteneriat cu librăria online:

Călărețul de Aramă de Paullina Simons (recenzie, editura Epica)

Titlu original: The Bronze Horseman, #1
Gen: historical fiction,  WW2,  young adult, romance
Editura: Epica
An apariție: 2001, Număr de pagini: 919
Rating:
Cartea poate fi achiziționată de aici sau de aici aici.
Cartea mi-a fost oferită spre recenzare de către librăria online Libris cărora vreau să le mulțumesc foarte mult. 
„-Nu te speria! Uneori, lucrurile nu merg pe făgașul pe care n-l dorim. Indiferent câte planuri ne facem sau câte iluzii ne făurim. E adevărat?”
          

  Nici nu știu de unde ar trebui să încep, Călărețul de Aramă m-a schimbat complet și m-a făcut să privesc totul dintr-o altă perspectivă dezbătând adevăratele probleme pe care oamenii le-au trăit în perioada războiului dintre Uniunea Sovietică și Germania. Paullina Simons a făcut o treabă minunată cartea intrând în topul preferatelor mele imediat.
  Tatiana este mezina familiei, o fată simplă de numai șaptesprezece ani care nu știe încă cu certitudine ce-și dorește de la viață, însă în momentul în care războiul izbucnește își dă seama că nu mai poate sta pe tușă prea mult timp și trebuie să facă ceva pentru familia ei. Nu mi-a plăcut deloc evoluția acestui personaj, fiind una cam bruscă și rapidă, am înțeles că autoarea încerca să evidențieze schimbările petrecute în lumea și familia Tatianei de după război dar a ajuns la o femeie matura și plină de idealuri mult prea repede. 
Incipitul romanului ne arată prima zi de război, ziua în care toți așteptau importantul anunț pe care Stalin urma să-l facă, la fel și familia Tatianei, ascultau cu nerăbdare radioul știind că vor primi niște vești proaste.

  Ipocrizia Tatianei aproape că-i aduc la un pas de foamete, însă aici apare în fundal minunatul soldat rus, Alexander, bărbatul care o salvează pe fată și pe familia acesteia de la o moarte sigură.
Mi-a plăcut foarte mult modul în care aceștia s-au întâlnit și mi-au plăcut, de asemenea  la nebunie și răsturnările de situație pe care povestea lor de dragoste le-au luat fiind destul de originale, ca să fiu sinceră, m-au luat puțin prin surprindere pentru că mă așteptam să fie ceva diferit, mult mai pueril și clasic.
. 
„-Ai străbătut străzile Leningradului sub salvele de artilerie germane, ai înfruntat atacurile canibalilor, ai sărit dintr-un tren aflat în mișcare ca să-ți găsești fratele și ți-e teamă de șoareci?”
  Mi-a plăcut foarte mult modul în care această care a fost scrisă, a mers mână-în-mână cu stilul și gustul meu, mi-au plăcut foarte mult replicile și modul în care majoritatea personajelor au fost conturate, construcția personajelor principale mi-a dat de gândit fiind niște personaje complexe care mereu au ceva de spus și un puternic mesaj de transmis.
Am rămas plăcut surprinsă să constat că deși cartea este încadrată în genul ficțiune istorică, autoarea s-a inspirat din viața reală a bunicilor ei, numărul apartamentului, străzile și multe din scene fiind adevărate, trăite pe pielea oamenilor din acele timpuri, gândul acesta m-a făcut să mă cutremur pentru că se vede clar că autoarea a stat mult timp pentru a se documenta despre incidentele de la 1941 cartea fiind plină de detalii sângeroase și totodată adevărate care-ți zburlesc părul de pe spate.

  Vă recomand cu mult drag cartea, intrând în topul cărților mele preferate și ocupând chiar primul loc, este o carte complexă cu mult potențial la care mă bucur nespus că am ajuns. Merge de minune cu zilele răcoroase de toamnă savurând-o alături de o cană cu ceai la gura sobei.

sâmbătă, 3 august 2019

Strigă-mă pe numele tău de Andre Aciman - Recenzie

Titlu original: Call me by your name
Gen: lgbt,  romance
Editura: Polirom
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 294
Rating: 
Mulțumesc Libris pentru acest roman! 
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Am vrut cu adevărat să-l etichetez drept dificil și inabordabil și să nu mai am nimic de-a face cu el. Două cuvinte din partea lui și am văzut cum apatia mea îmbufnată s-a transformat în o să cânt orice pentru tine până când îmi ceri să mă opresc, până când vine ora prânzului, până când pielea de pe degete mi se julește strat cu strat, pentru că îmi place să fac lucruri pentru tine, aș face orice pentru tine, doar spune un cuvânt, mi-a plăcut de tine din prima zi și chiar și atunci când îmi răspunzi cu gheață la ofertele repetate de prietenie, nu o să uit niciodată că această conversație a avut loc între noi și că există moduri simple de a readuce vara în toiul unui viscol.”
            

       Strigă-mă pe numele tău nu este doar povestea unei iubiri imposibile, stigmatizate până și de socitatea zilelor noastre, ci și o privire retrospectivă care te face să te întrebi „ce-ar fi dacă...?”, ce-ar fi fost dacă cei doi ar fi avut curajul să recunoască în fața întregii lumi iubirea pe care și-o poartă? 
       Fiecare poveste de dragoste e diferită și fiecare îndrăgostit e la fel. Opera lui Andre Aciman e spusă sub forma unui jurnal, și deși e redată în proză, e încărcată de atât lirism încât pare un elogiu adus iubirii. Ceea ce a simțit Elio față de Oliver au simțit atâția mulți alții înaintea lor, și vor mai simți mulți alții după ei, deoarece ceea ce îi unește e acea iubire pură, adevărată, absolută, ce apare doar o dată în viața fiecărui om.
        Întâmplarea are loc în Italia anilor '80, la umbra palmierilor, printre notele romantice ale unor piese clasice cântate la pian, pe plajele toride de la baza Mării Mediteraniene, un loc perfect în care să te îndrăgostești. Când Elio crede că tot ce simte pentru Oliver e doar o atracție fizică trecătoare, descoperă că de fapt sentimentele pe care le nutrește pentru el sunt mult mai profunde de atât.
       Toate gândurile care îi macină sufletul adolescentin al lui Elio sunt redate cu lux de amănunte, iar uneori găsim momente când el își pune la îndoială identitatea sexuală și încearcă să nege ceea ce simte pentru Oliver, doar pentru că știe că lumea nu va accepta niciodată legătura dintre ei.

       Totuși, e de apreciat că toți oamenii din casa protagonistului care au aflat ce se petrece, au ales să nu judece, ci dimpotrivă, să înțeleagă și să normalizeze. Sunt sigură că pentru orice adolescent din comunitatea lgbt ar fi importantă susținerea părinților lor, însă majoritatatea nu sunt la fel de norocoși precum Elio.
        Cartea a fost portretizată într-un film extrem de reușit, care rămâne fidel romanului și pe care l-am văzut înainte să citesc romanul. Spre surprinderea mea, unele scene au fost expuse mai frumos în film decât în carte, cum ar fi excursia lui Elio la Roma (care în carte a fost nespus de plictisitoare) sau sfârșitul (care mi s-a părut mai succint și mai emoționant în film). Dar, evident, sentimentele celor două personaje sunt redate mult mai veridic în carte.
        Strigă-mă pe numele tău este o carte care ar trebui citită de oricine vrea să își amintească de prima iubire și de toate tragediile și lucrurile mărețe pe care le declanșează ea.

luni, 22 iulie 2019

Iubire periculoasă - Cercul Vieții, Iubire Periculoasă, #2 (recenzie, editura Tritonic)

Titlu original: Iubire Periculoasă - Cercul Vieții
Gen: young adult, romance
Editura:Tritonic
An de apariție: 2016
Număr de pagini: 519
Rating:  

„-Am știut ce va însemna dragostea pentru mine chiar înainte să o simt. Tu ești totul pentru mine acum, Katherine. Sunt ca o planetă secată. Aruncată departe în Univers, uitată de toată lumea și complet nefolositoare. ... Tu nu ești o simplă ființă pentru mine, Katherine, nu ești o simplă fată care s-a potrivit caracterului și preferințelor mele. Tu ești esența vieții mele.”
             

  Nici nu știu de unde ar trebui să încep. Cartea asta m-a dat complet peste cap și mi-a ruinat zilele, am uitat și să mănânc (un lucru specific pentru Kath), am uitat și să dorm pentru că povestea m-a prins în mrejele ei mult prea tare. Am stat nopți la rând trează pentru a vedea cum minunata poveste de dragoste dintre cei doi evoluează. Cât de frumos și cât de intim a fost modul autoarei de a livra fabuloasa și prea-bine cunoscuta Iubire Periculoasă. 

  Sunt sigură că deja știți, dar țin să vă reamintesc, Harris Stone este cel mai frumos băiat din tot liceul și face ravagii prin toate colțurile lumii, povestea dintre cei doi, trebuie să fim sinceri, a început într-un mod banal, pueril, ne așteptam cu toții dar ce a urmat după...
Katherine, o fată cu un înveliș de fier, dură și rece cu toată lumea are un trecut foarte dureros și plin de despărțiri crunte, venită în Seattle alături de tatăl ei pentru a se reinventa, pentru a-și construi viața de la zero, fără mama ei care să-i fie alături cade direct în brațele Demonului, așa cum este și poreclit.
Harris un bărbat superb care are multe de ascuns, este atras de Kath și de toate farmecele ei, împreună formând „cuplul anului”.
Toate lucrurile rele pe care protagonista noastră le-a făcut o ajung mai încet sau mai târziu din urmă și o bântuie toată viața. Începe să realizeze că devine ușor-ușor dependentă de Harris, însă este deja prea târziu, niciodată nu poți să-i comanzi inimii. Se vede afundată până peste cap în problemele și afacerile băiatului din  care nici nu vrea și nici nu poate să scape.
Imagine car, racing, and car chase


  Cursele periculoase organizate de aceștia s-au transformat într-o bătălie pe viața și moarte, o bătălie la care Kath a luat parte, un măcel pe care cu siguranță nu-l va uita toată viața. Începe să realizeze că expresia „Iubire Periculoasă” nu e doar o vorbă-n vânt, e ceva real, mai ales atunci când ești alături de Harris. 

„Nu am crezut că exiști dar asta nu înseamnă că nu te-am așteptat. Și cel mai murdar suflet are dreptul la o speranță. Speranța la fericire și iubire. Și eu m-am gândit atât de mult la cum ar putea fi asta pentru mine încât am știut că ești tu încă din primul moment. Eram orgolios și nesimțit doar pentru că totul se simțea atât de puternicși îți adoram impulsivitatea, dar am știut că vei fi a mea, iubito, încă din prima secundă în care mi-am întors privirea spre tine și parcă o voce îmi urmal în urechi: Ea e!”

  În prima recenzie, pentru primul volum am spus că autoarea a încercat să copieze cunoscuta poveste din After, serie scrisă de Anna Todd, însă acum am mici îndoieli și îmi pare rău că am spus asta, cred că mai de-grabă Anna Todd a furat de la Georgiana noastră! Haaha, glumesc... bineînțeles. Trebuie să recunosc că au fost anumite aspecte care au bătut la ochi -nunta părinților, obligat de partener să mergi- însă nu au fost deranjate. Mi-a plăcut stilul de scriere și trebuie să recunosc că se simte o oarecare îmbunătățire față de primul volum. 
De data asta lucrurile se întâmplă într-un mod alert, secretele sunt copleșitoare și relația începe să devină din ce în ce mai șubredă din cauza lor. 
M-am bucurat de fiecare pagină până la ultima, atât cât am putut și în momentul în care am dat peste Mulțumiri, la final, inima mea a rămas spartă în milioane de bucățele cu tăria și convingerea că o să citesc volumul trei cât de curând. 

  Vă recomand cu drag cartea, după cum am spus și mai sus, a ajuns până în topul preferatelor mele, o lectură minunată, antrenată, numai bină pentru vară.