Sângele elfilor (Witcher, #3) de Andrzej Sapkowski . Recenzie

Titlu original: Krew elfów

Gen: fantasy, horror, adventure

Editura: Nemira
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 312
Rating:     

„   —Ține minte, a repetat. Magia înseamnă Haos, Artă și Știință. Înseamnă blestem, binecuvântare și progres. Totul depinde de cine folosește magia și în ce scop. Iar magia este pretutindeni. Peste tot în jurul nostru. E lesne de ajuns la ea. Doar să întinzi mâna. (...) Pentru că în fiecare dintre noi este Haos și Ordine, Bine și Rău.”

             

       Witcher este o lucrare fantezistă, care reflectă într-un mod satiric realitatea zilelor noastre, iar volumul al treilea nu face excepție de la modelul cu care am fost obișnuiți. Sângele elfilor abordează teme îndrăznețe precum absurditatea războiului și puterea destinului și aduce în prim-plan un personaj învăluit de mister până acum și poreclit în fel și chip: copilul-surpriză, Leuța din Cintra, Sângele elfilor- Ciri.

        Există două diferențe importante între acest volum și cele anterioare (Ultima dorință și Sabia destinului). Prima, cea mai evidentă, este că se schimbă complet structura, cele de până acum au fost antologii (colecții de povestiri), iar acum facem cunoștință cu primul roman din seria Witcher, ceea ce înseamnă că episoadele sunt interconectate și povestite cronologic. A doua diferență este cauzată de faptul că acum este vorba de un roman, iar asta a determinat conturarea poveștii altor personaje, cum ar fi Triss, Yennifer, Jaskier, cea mai importantă, Ciri.

        Cu alte cuvinte, Geralt nu mai este vedeta romanului (cel puțin în acest volum) și am văzut că asta a iscat isterie în rândul unor fani. Unde e Geralt? De ce nu apare în fiecare capitol? Nu mai e Witcher fără Geralt și așa mai departe. Pe mine personal nu m-a deranjat câtuși de puțin această intervenție NECESARĂ pentru trecerea la roman, deoarece ador și celelalte personaje, nici nu știu pe care îl iubesc mai mult și mă bucur că au primit și ele atenția cuvenită.

        Încet-încet ajungem să o cunoaștem și pe Ciri, și mi se pare uimitor că avem ocazia să asistăm la dezvoltarea ei din timpul ucenicei ca vraci (witcher) și după ca vrăjitoare, dar și la schimbările interioare prin care trece fetița și care o fac să devină puternică. Este o persoană pe care toată lumea o subestimează la început, iar mai apoi își regretă decizia. Sunt sigură că și voi o veți îndrăgi.

        Am savurat pur și simplu acest basm satirizat și magic, care mă face să zâmbesc indiferent de dispoziția în care mă aflu. Nu știu cum reușește, Andrej Sapkowski, dar creează romane pur și simplu magice, care par hazlii și sunt ușor de citit, dar totuși ascund adevăruri crude. Vă recomand și acest volum, sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Eu sunt super nerăbdătoare să continui seria aceasta minunată, care mă face un pic să mă gândesc nostalgic la Game of Thrones.

        Lecturi plăcute și aștept păreri despre serie, despre serialul de pe Netflix, orice. :)

    

   

Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin (recenzie, Corinteens)

„C'est cela l'amour, tout donner, tout sacrifier sans espoir de retour.”

Asta înseamnă dragostea, să dăruiești totul, să sacrifici totul, fără speranța că vei primi ceva înapoi.

       Șarpe și porumbel este o carte care nu se citește, ci se respiră. Am citit 300 de pagini dintr-o suflare pentru că pur și simplu nu mă puteam opri. Un preot al Inchiziției forțat să se însoare cu o vrăjitoare încăpățânată și guralivă, cum s-ar putea sfârși așa o poveste? Sinceră să fiu nu aveam nici cea mai vagă idee, dar scenele pline de umor și tensiunea care plutea în aer m-au făcut să continui. Și mult succes să nu vă îndrăgostiți și voi de cele două personaje diametral opuse.

       Cea mai fascinantă mi s-a părut intriga romanului. Cum ar fi ca „vrăjitoarele” să nu mai fie văzute drept acele biete femei care au murit nevinovate de-a lungul istoriei? Cum ar fi să riposteze, să ucidă la rândul lor? Lou, protagonista misterioasă pe care nu o vom cunoaște cu adevărat decât la finalul cărții, atrage belele după sine ca un magnet. Însă singura din care nu a ieșit cu bine este mariajul cu o persoană pe care o urăște.

        Inițial, precum îl vede și Lou, probabil și vouă o să vi se pară Reid un fanatic plictisitor și lipsit de personalitate, dar, desigur, lucrurile nu sunt atât de simple. Shelby Mahurin construiește niște personaje complexe, cu povești de viață tragice, care parcă ne fac să relaționăm mult mai mult cu ele. Dar inițial tot ce știm despre Reid e că este un vânător de vrăjitoare, adică preot pe steroizi, care s-a ales cu o nevastă care nu vrea să fie drăguță și supusă. Probabil cea mai amuzantă parte a cărții sunt replicile acide pe care i le aruncă mereu cu franchețe Lou. Asta și Țâțoasa Liddy, despre care vă las pe voi să aflați mai multe. :D

       După cum poate v-ați dat deja seama, avem de a face cu o transformare din dușmani în suflete pereche, care este de-a dreptul adorabilă și romantică și tot ce vreți. Shelby Mahurin este o expertă în domeniul paranormal romance și nu cred că îi poate nega cineva asta. Pe lângă asta, Șarpe și Porumbel este o carte despre acceptare, ne face să ne gândim, oare dacă acele suflete crunte care au fost în stare să ardă de vii femei ar fi avut oportunitatea de a vedea că au de fapt de a face cu o ființă umană, pe care în alt context ar fi putut să o iubească, oare atunci ar fi acționat diferit? 

         Șarpe și porumbel este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit vreodată și noua colecție Corinteens mi se pare foarte promițătoare. Au deja atâtea titluri frumoase publicate, încât cu siguranță veți găsi acolo următoarea lume în care să călătoriți. Lecturi plăcute vă doresc! :)

Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig . Recenzie

Titlu original: The Midnight's Library

Gen: filosofie, fantasy

Editura: Nemira
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 308
Rating:     

„   Trebuie să înțelegi un lucru, dacă vrei să câștigi cândva jocul de șah, a zis bătrâna, de parcă Nora nu avea nimic mai important la care să se gândească. Și ceea ce trebuie să înțelegi este că jocul nu se termină niciodată până când nu se încheie cu adevărat. Nu se termină dacă mai rămâne chiar și un singur pion pe tablă, jocuul continuă. Și chiar dacă ai fi pion - și poate că toți suntem asta -, ar trebui să ții minte că pionul este cea mai deosebită piesă dintre toate. Și asta, pentru că un pion nu este niciodată un simplu pion. Un pion este o potențială regină. Tot ce trebuie să faci e să găsești o modalitate de-a înainta. Pătrățică cu pătrățică. Poți să ajungi în capătul opus al tablei, unde să descătușezi tot felul de puteri.”

         

      Contrar a ceea ce ați putea crede, „biblioteca” lui Matt Haig nu este altceva decât un purgatoriu, o șansă de ați reface viața după ce crezi că totul s-a năruit. Ar fi o blasfemie să numim Biblioteca de la miezul nopții un simplu fantasy, deoarece esența acestui roman este mult mai profund umană decât atât. Matt Haig răspunde la întrebări care ne macină pe toți prin proza lui hipnotizatoare, care te captivează încă de la prima pagină. Tu ce ai face dacă ți s-ar oferi o a doua șansă?

       Povestea este anticipată de un citat încărcat de melancolie, al Sylviei Plath: „Nu voi putea nicicând să fiu toate persoanele care aș vrea să fiu și nici să trăiesc toate viețile care mi-ar plăcea.” Poate vă amintiți cum Esther, alter ego-ul Sylviei, și-a comparat viața cu un smochin, fiecare posibilă viață fiind un fruct din acel pom, și pe măsură ce ea medita pe care să o aleagă, smochinele s-au copt și au căzut stricate la picioarele ei.

       Spre deosebire de muza cărții, care privește posibilitățile infinite ale viitorului cu angoasă, Matt Haig ne deschide porțile spre un univers unde putem alege orice viață ne dorim. Cu toții avem concepția că orice detaliu insignifiant ne poate schimba radical viața (Efectul fluturelui). Ei bine, nu putem ști dacă este așa sau nu, însă Biblioteca de la miezul nopții ne propune să analizăm diferite variante ale modului în care ar putea arată viitorul protagonistei.

        Nora, personajul principal, m-a fascinat încă de la începutul romanului. Cu siguranță și voi vă veți întreba cum de o femeie atât de inteligentă ca ea, care știe fel de fel de lucruri despre știință, care avea un talent extraordinar la înot în copilărie, care compunea cântece apreciate de multă lume încă din adolescență, cum de un suflet atât de promițător a ajuns să vrea să moară? După ce animăluțul de companie îi decedează și este dată afară de la serviciu, Nora se surprinde complet singură și fără niciun țel, așa că decide să-și ia viața.

       Însă universul are alte planuri pentru ea. Căci de îndată ce-și duce la bun sfârșit fapta deplorabilă, femeia se trezește în mijlocul unei biblioteci. Deși la început pare o bibliotecă normală, Nora află destul de curând că acolo, fiecare carte împrumutată ascunde o poveste care e chiar o variațiune a vieții tale, ba chiar o viață pe care tu o trăiești în alt univers, unde ai luat o decizie diferită. Odată ce găsește o viață care să îi placă, o poate păstra, e atât de simplu. Însă ce e vreodată așa simplu cum sună inițial?

        Matt Haig este un om care a suferit foarte mult de pe urma depresiei și anxietății, deci puteți fi siguri că vorbele lui sunt încărcate de tâlc. Vorbele lui nu sunt cuvinte, ci mai degrabă ancore de salvare, deschizătoare de uși, sau, mai pe scurt, speranță. Încă o dată, este o carte fantasy, însă se poate învăța mai mult din ea decât din multe cărți de dezvoltare personală. Citiți și veți descoperi singuri adevărurile pe care le ascunde, adevăruri simple pe care le respingem din ignoranță. 

       Biblioteca de la miezul nopții este un prieten care te îmbrățișează și îți spune că va fi bine, că există lumină la capătul tunelului. Povestea Norei e povestea ta, pentru că poate (și sper că) n-ai avut gânduri atât de extremiste ca ale ei, însă mulți dintre noi s-au lăsat prinși în mrejele viitorului încât am uitat să trăim, am uitat că prezentul e tot ceea ce avem.

Sabia destinului (Witcher #2) de Andrzej Sapkowski . Recenzie

Titlu original: Miecz przeznaczenia

Gen: fantasy, horror, adventure

Editura: Nemira
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 350
Rating:     

„   —Emoții, capricii și minciuni, fascinație și joc. Sentimentele și lipsa lor... cadouri care trebuie asumate... minciună și adevăr. Ce este adevărul? Refuzul minciunii? Sau declararea unui fapt? Și dacă faptul acela este o minciună, atunci care este adevărul? Cine este burdușit de sentimente care dau pe-afară și cine este scoarța unui craniu gol și rece? Cine? Care este adevărat, Geralt? În ce constă adevărul?
 —Nu știu, Yen. Spune-mi!
 —Nu, a zis ea plecându-și ochii. Pentru prima dată. N-o mai văzuse niciodată făcând asta. Niciodată. Nu, a repetat. Nu pot, Geralt. Nu pot să-ți spun. O să-ți spună această pasăre, zămilsită din atingerea mâinii tale. Pasăre? Ce este adevărul?
 —Adevărul, a spus vânturelul, e un sloi de gheață. ”

             

       Witcher revine în forță cu un nou volum încărcat de suspans, umor și creaturi mitologice. Sabia destinului menține calitatea seriei la cote ridicate și introduce cititorul mai profund în universul basmelor reinterpretate pentru a fi pe placul unei audiențe mai în vârstă.  În acest volum îl vom cunoaște mai bine pe misteriosul vânător, pe cumplita vrăjitoare Yennifer și pe carismaticul trubadur Jaskier. 

       Și de această dată avem de a face cu o colecție de povestiri, despărțite de anumite intervale temporare și spațiale. Singura diferență dintre primul volum și acesta e că nu mai este o povestire în ramă, însă acest fapt nu deranjează din moment ce deja avem formată o imagine a vânătorului de monștri, pe care o putem consolida prin detaliile despre el ce ne sunt oferite cu nesaț în cele 6 povestiri.

      Și poate cel mai important aspect al lui Geralt, care ne este prezentat oarecum în avanpremieră, este latura sa umană. Putem observa cum în ciuda mutațiilor lui, încă are o inimă care tânjește necontenit pentru cea pe care o iubește și un suflet cinstit, care nu poate fi mituit sau cumpărat. Geralt refuză cu desăvârșire să ucidă o creatură inteligentă doar pentru că este diferită la înfățișare de ceea ce este considerat „normal”. De asemenea, vom pătrunde prin scutul lui aparent indestructibil și vom descoperi o ființă măcinată de temeri și simțăminte, un adevărat pleonasm care ucide cu sânge rece, dar este mânat de bunătate și de sentimentul pur de a proteja omenirea.

     Acest volum mi s-a părut mult mai plin de umor decât precedentul său, și acest fapt s-a datorat în mare parte lui Jaskier, trubadurul a cărui drumuri se intersectează ca prin minune de fiecare dată cu ale vânătorului și care are o replică potrivită pentru orice împrejurare. Poate știați deja despre Yennifer, față de care Geralt are sentimente irevocabile și copleșitoare, dar, cel puțin din punctul meu de vedere, cuplul Geralt-Jaskier prinde teren în Sabia destinului.

!!SPOILERE MINORE

Câteva cuvinte despre fiecare dintre cele 6 povestiri din antologie:

1) „Limitele posibilului” -   - Nu vă lăsați descurajați de această povestire, e păcat că volumul a început fix cu cea mai slab calitativă din toată seria. Geralt pornește împreună cu o companie dubioasă, în care se află și Jaskier, pe urma unui dragon. Din păcate, sună bine doar în teorie.

2) „Sloiuri de gheață” - - Una dintre preferatele mele din carte. Geralt este condus într-un orășel fără viață doar pentru a descoperi că Yennifer trăiește o viață dublă despre care nu avea nici cea mai mică idee. Adevărurile dureroase creează o poveste cu încărcătură emoțională, suspans și răsturnări de situație.

3)  „Focul cel veșnic” - - Probabil cea mai hazlie povestire din roman, suntem purtați pe urmele unui doppelganger, iar în echipa noastră se află Geralt, Jaskier, un pitic căruia i s-a furat identitatea și un om influent care ascunde un secret ce va schimba cursul poveștii. 

4)  „Un mic sacrificiu” -  -O reinterpretare a basmului Mica Sirenă, care m-a făcut să râd cu lacrimi și pe care l-am citit dintr-o suflare. Este, fără doar și poate, povestea mea preferată din carte. Nu cred că vă așteptați ca sirena să fie o tradiționalistă care nu se ferește din a spune vorbe grele Majestății Sale, care e la rândul său, un ipocrit. Umorul atinge cote maxime când Geralt este pus pe post de translator, însă nu unul 100% cinstit, datorită vorbelor dure adresate de ambele terțe.

5)  „Sabia destinului” - -Ciri își face în cele din urmă prezența, în toată splendoarea ei. Destinul vânătorului se dovedește a fi o prințesă necuviincioasă și răsfățată, care se pune într-o nespusă primejdie fără să își dea seama. Geralt trebuie să dea dovadă de toată viclenia sa pentru a o scăpa pe fetiță din mâinile nemilosului opresor și de foarte multă toleranță față de prințesica insuportabilă. 

6)  „Ceva mai mult” -  - Volumul se încheie cu o serie de amintiri de ale vânătorului, care sunt expuse în timp ce Geralt halucinează. Finalul este minunat, nu doar pentru că vom face cunoștință cu un personaj-cheie din trecutul lui Geralt, ci și pentru că se dovedește că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și destinul își urmează cursul, fie că tu crezi în el sau nu.

!!SFÂRȘITUL SPOILERURILOR

Vreau să îi felicit pe prietenii de la Nemira pentru hăinuțele noi pe care le-au acordat acestor volume minunate, acum pot fi numite fără doar și poate capodopere de artă. Din punctul meu de vedere, este o serie care trebuie citită de toți iubitorii de fantasy, cât mai curând, până apare al doilea sezon pe Netflix. Nu veți fi dezamăgiți, seria pare să se perfecționeze pe măsură ce povestea avansează, așa că abia aștept să termin și următoarele volume.

Vă țin la curent și lecturi plăcute până data viitoare!

     

Regatul umbrelor (trilogia Grisha volumul 1,2,3) de Leigh Bardugo - Recenzie

          

!Aceasta este recenzia tuturor celor 3 volume din serie, care au fost traduse și limba română, și pe care le găsiți aici: Regatul umbrelor, Regatul furtunilor, Regatul luminilor!

     Trilogia Grisha ascunde o lume parcă desprinsă din basmele rusești, însă atât de magic adaptată vremurilor noastre, încât nu te opri din savurat clasica bătălie dintre lumină și întuneric, unde binele parcă mereu are lipsă de avantaj în fața cruzimii. Monștrii, creaturi străvechi, magicieni, toți prind contur în capodopera lui Bardugo, și sunt redați atât de realist încât fără să-ți dai seama vei fi prins complet în mrejele poveștii.

      Am deschis prima carte din serie abia acum, deși o aveam în bibliotecă de mai bine de 5 ani, pentru că recenziile negative de pe Goodreads m-au convins că nu e o carte care avea să-mi placă. Cu debuturile nu știi niciodată în ce mod o să te surprindă, dar Regatul umbrelor părea că ar conține toate elementele eșecului: o protagonistă prostuță care se îndrăgostește de băiatul cel rău (clasicul clișeu), deși, ca fapt divers, toate personajele masculine din carte simt o atracție inexplicabilă față de ea.

      Ce am scris mai sus e cât se poate de adevărat, dar, omite niște detalii importante. Într-adevăr, faptul că Alina avea atâția pretendenți e cel puțin ciudat, dar este o greșeală pe care Leigh Bardugo a remediat-o în celelalte volume a ei și este complet umbrită până și în această trilogie de talentul ei literar. De asemenea, protagonista este la începutul romanului o fire extrem de fricoasă și naivă, dar asta doar face ca evoluția ei să fie cu atât mai minunată de urmărit. Deoarece, la finalul celui de-al treilea volum, fata își merită titlul de Invocatoare a Soarelui, poate chiar și de martiră, deoarece e în stare să sacrifice orice pentru binele Ravkăi.

      Grisha e mult mai mult decât o poveste de dragoste. Toate cărțile lui Leigh Bardugo sunt atât de pline de învățături și fragmente care pur și simplu te fac să vrei mai mult de la tine și să-ți recunoști adevărata putere. Dacă o orfană din provincie a fost în stare să conducă o armată de nobili cu puteri supranaturale, tu de ce n-ai putea să faci acel lucru care pare imposibil? Cum spune și prințul Nikolai, când oamenii spun că ceva este imposibil, vor să spună doar că e foarte improbabil.

       Personajul meu preferat din carte nu este protagonista, nici măcar nu cred că aș putea alege unul singur, căci fiecare dintre ei (și nu sunt tocmai puțini) sunt construiți atât de bine, cu calități și defecte și povești tragice în spate. Cred că dacă ar fi totuși să aleg pe cineva, l-aș alege pe prințul Nikolai, bastardul care are întotdeauna vorbele la el și care va ajunge conducătorul Ravkăi într-o bună zi. Sunt atât de fericită că povestea lui va continua în Regele cicatricilor. :)

        Nu vreau să vă dau vreun spoiler, dar este o carte perfectă pentru iubitorii de fantasy, chiar și pentru cei care n-au descoperit că îndrăgesc acest gen încă. Trilogia Grisha vă va ține cu sufletul la gură și vă va oferi o poveste plină de acțiune, magie și cu mult umor. Citiți-o cât mai curând și după treceți la Banda celor 7 ciori. 
        Spuneți-mi dacă ați citit seria sau dacă v-am convins să o faceți. Sunt curioasă ce credeți voi despre ea. Lecturi plăcute și aveți grijă de voi!