sâmbătă, 5 septembrie 2020

Epoca întunecării: Cum a distrus creștinismul lumea clasică . Recenzie

Titlu original: The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World
Editura: Humanitas
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 331
Rating:     
„   Creștinismul le-a spus generațiilor viitoare că victoria sa asupra vechii lumi a fost sărbătorită de toți, iar generațiile care au urmat au luat de bună această minciună.”
http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/well-written   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/must-read   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/bloody
      O carte esențială, minunată și înspăimântătoare în același timp. Catherine Nixey este o scriitoare desăvârșită, care face ca nonficțiunea să arate mai curând ca o poveste plină de suspans, în care binele e treptat învins și eliminat de rău. 
      Este o carte ce nu se vrea a fi o blasfemie, așa cum e menționat încă de la început, autoarea încearcă să spună lucrurile dintr-o perspectivă obiectivă. Însă cum ai putea rămâne neutru la suferințele pe care le-au îndurat atâția oameni doar pentru credința lor diferită? Cum poți rămâne orb la persecuțiile
filozofilor a căror singură crimă a fost că au oferit lumii o parte din înțelepciunea lor, că au clădit școli și au instruit genii? Creștinii i-au răsplătit numindu-i demoni, ucigându-i în moduri care i-ar îngheța sângele în vine și unui călău, după care urma mușamalizarea adevărului, distrugerea cărților și a artei clasice.

       De mici, ne este predicat la școală că religia noastră este unica adevărată și că restul sunt simple scorneli. Țin minte cum, la un moment dat, mi-a fost adresată cu superioritate întrebarea: „Cum ar fi rezistat creștinismul atâția ani dacă nu era o religie adevărată?”,  urmată de „De ce n-a rezistat și religia vechilor greci la fel?”. Acestea erau argumentele solide aduse pentru a sprijini propaganda din sala de clasă. Ei bine, cartea de față mi-a oferit un răspuns detaliat la întrebările enunțate.
       Contrar credinței populare, oamenii n-au fost creștinizați voluntar peste noapte. Această noapte metaforică a durat secole întregi, în care drepturile lor au devenit din ce în ce mai mărunte, până când cele ale unor oameni au fost șterse complet. Toleranța religioasă pe care a propus-o Celsus („Nu e nimic greșit, dacă fiecare popor își respectă propriile legi de închinare”) era o eventualitate de neconceput pentru creștinii primordiali.  Pentru ei dilema era simplă: voia Domnului sau suferința eternă în iad. 
       Noua religie a fost privită într-un mod zeflemitor de aristocrații vremii. Aceștia au găsit multe erori de raționament în cartea sfântă de pe care se ghida noul cult. „În ce fel poate fi un mort nemuritor? ” , „De unde până unde interesul acesta pentru păcătoși? De ce nu a fost trimis și la cei fără de păcat? Ce rău este să nu ai deloc păcat?” „Dumnezeu, aidoma unui muncitor nepriceput, a obosit și a avut nevoie de o vacanță pentru a se odihni.”. 
        Pe lângă asta, predicatorilor creștini le place să ne facă să credem că această religie a fost instaurată într-un mod pacifist, iar cruciadele au fost niște simple episoade nefericite, dar cu scop nobil din istorie. Realitatea e alta. Acești vechi locuitori ai planetei aveau proprii zei la care se închinau de mii de ani și pe care îi venerau, deloc diferit de cum creștinii îl venerează acum pe Dumnezeu. Desigur că majoritatea n-a vrut să accepte un nou zeu, oricât de tentantă ar fi sunat oferta pentru ei, din simplul fapt că aveau deja formată o altă viziune asupra lumii. 
        Convertirea s-a realizat cu sânge și blasfemie, iar victimele au fost, în cea mai mare parte, păgânii. Frumoasele piese arhitectuarale pe care le clădiseră cu multă pricepere și migală fuseseră distruse în câteva clipe de creștinii care le numeau „Sălașul diavolului”. Dar pentru vechea populație aceste clădiri deosebit de frumoase nu aveau o însemnătate doar pentru aspect, ci aveau una spirituală enormă. Creștinii i-au batjocorit și i-au umilit, distrugând ceea ce ei aveau mai de preț. Celebra Bibliotecă din Alexandria este o altă victimă al acestui pelerinaj josnic. 
       Mai mult decât atât, după ce aceste grupe de creștini vandalizau cele mai de preț obiecte și clădiri ale lumii clasice, ei furau tot ce se putea de acolo și le foloseau pentru a-și construi biserici și a-și decora casele. Cunoașterea științelor exacte nu era necesară unui bun creștin, deoarece pentru el conta doar învățătura lui Dumnezeu. Astfel, lucrări precum Metoda teoremelor mecanicii a lui Arhimede au fost răzuite, iar peste s-au scris cărți de rugăciuni.
 
    Tuturor ne este bine cunoscut că romanii sunt părinții jurisdicției moderne. Așadar, pilda pe care un autor creștin o consemnează cu satisfacție, a unui om care „cu câtă dârzenie a stat el în fața asalturilor și nu le-a spus nici numele, nici locul de naștere, nici dacă era sclav sau liber. La fiecare întrebare el răspundea în latină „Sunt creștin!”. Acest lucru îl rostea mereu și mereu, în loc de nume, loc de naștere, neam și orice altceva. Alte cuvinte n-au ieșit pe gura lui.” Desigur, acest gest poate fi considerat unul nobil de către creștini. Însă pentru romani era o încălcare clară și răspicată asupra justiției, o batjocoră la adresa legii și nu putea fi tolerată. 
Romanii nu erau niște persecutori însetați de sângele evlavioșilor creștini, aceștia doar voiau să asigure ordinea în Imperiu, iar creștinii declanșau spaimă în rândul populației, cu atacurile lor repetate. Scopul romanilor nu a fost niciodată de a ucide creștini, unii dintre demnitarii romani au încercat în van să-i salveze de la moartea iminentă („Nu vezi tu oare frumusețea acestei vremi plăcute? Nu va mai fi nicio plăcere dacă te sinucizi, dar ascultă-mă și vei fi salvat.”), însă mulți aparținători ai acestui cult religios doreau moartea pentru a obține martirismul.

       Încet, încet această grupare barbară și-a atins scopul și, cu timpul, oamenii le-au uitat crimele cumplite, atât de facto cât și împotriva societății moderne. Cu siguranță, lor le putem mulțumi într-o mare măsură pentru că deținem mai puțin de 10% din literatura scrisă în perioada clasică, și aproximativ 1% din cea latină.

       Îmi sfâșie inima doar gândul că atâta înțelepciune a fost pierdută pentru totdeauna, "purificată" prin foc sau înecată în mare.
      În incheiere, vreau să nu uitați numele Hypathei din Alexandria, măreață ființă pe care creștinii o disprețuiau doar pentru că a fost înzestrată cu o frumusețe răpitoare și o inteligență p
e măsură. Era un suflet ales, se spune că orice om însemnat, odata ce pășea în Alexandria, dorea să aibă o întrevedere cu ea. Și-a dedicat întreaga viață matematicii și filozofiei, și a avut numeroși învățăcei, care au devenit nume binecunoscute în istorie. Creștinii însă, i-au dorit moartea. Au atacat-o ca o haită de câini turbați în plină stradă, au răpit-o și au dus-o într-o mănăstire unde i-au sfâșiat veșmintele și apoi i-au jupuit pielea. Unul dintre ei i-a smuls ochii cât încă mai respira. Apoi au tranșat-o și i-au dat foc. Și acesta era doar începutul ororii instaurate de creștinism în liniștita lume a elitei din Alexandria.
        Cuvintele sunt deprisos, istoria vorbește de la sine pentru cei care sunt dispuși să o asculte, iar ea e obligată doar să sporească faptul că această grupare de huligani și lunatici, care a știut doar să se victimizeze neîncetat, a fost de fapt opresorul. Și nu au arătat milă nimănui, ci au urmat îndea
proape sfaturile sângeroase din biblie, pe care acum creștinii îndrăznesc să le numească metafore în zilele noastre.

vineri, 14 august 2020

Regele cicatricilor (Nikolai #1) de Leigh Bardugo

W3.CSS
Lights
Rating

http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave           

      Lumea Grisha e ca un vortex care te înghite și nu vrea să îți mai dea drumul niciodată, și dacă ar vrea, n-ai mai dori tu să pleci. În schimb, ți-ar plăcea să râzi la glumele regelui-monstru, să lupți alături de un personaj care ți-a fost apatic la început, dar ai învățat să îl iubești: puternica Zoya și să călătorești în ținuturile înghețate ale Fjerdei pentru a dezlega o intrigă cumplită alături de Nina. Regele cicatricilor e apogeul muncii autoarei, care se perfecționează pe zi ce trece, și noi suntem norocoșii care avem ocazia să-l citim.
      Dacă în trilogia Alinei Starkov ni se oferea doar perspectiva Sfintei luminii, acum vom putea să admirăm ținuturile ravkane (și nu numai) din perspectiva a 4-a personaje, trei deja dragi nouă, pe care vi le-am menționat mai sus, și un al patrulea cu care vom face cunoștință în acest volum stufos.
      Noua creație a lui Leigh Bardugo nu se citește, se trăiește. Are 600 de pagini și totuși poate fi devorată lejer în 2-3 zile. Sper din suflet ca această serie să nu se termine niciodată, deoarece ador creațiile autoarei. Cred că ea deja a descoperit ce ne place și ne oferă asta din belșug: personaje puternice și carismatice cu un trecut tragic, intrigi palpitante, replici sarcastice, creaturi mitice și finaluri care te fac să blestemi zeii vechi și noi pentru că nu e posibilă călătoria în timp. Chiar am nevoie de următorul volum.

       Cum am menționat în recenzia trecută, Nikolai Lantsov este unul dintre personajele care m-au cucerit pur și simplu, acesta fiind unele dintre motivele pentru care așteptam cu nerăbdare să citesc cartea aceasta. Dacă îmi împărtășiți sentimentul, atunci veți avea ocazia să i vă alăturați în lupta împotriva bestiei cu care a fost blestemat de către Întunecat și să citiți povestea tristă despre motivul pentru care a devenit acest rege carismatic și fără griji pe care îl cunoaștem.


„Ești suficient de puternică să supraviețuiești căderii.”


       De asemenea, în romanul de față, veți avea ocazia de a o privi pe Zoya din perspectiva fetei care nu și-a permis niciodată să fie o lașă și ce se întâmplă când această fațadă va cădea în cele din urmă. Nu cred că vreunul dintre noi a tolerat-o la început, dar Regele cicatricilor vă va schimba radical sentimentele pe care le nutreați față de ea. E probabil personajul care evoluează cel mai mult de-a lungul acestor pagini.
        Regele cicatricilor e o aventură care așteaptă să fie descoperită de voi. Dacă nu ați început încă seria Grisha, ce mai așteptați? Iar dacă ați făcut-o, dați fuga pe Libris și cumpărați-vă cât mai rapid acest volum minunat, care vă va teleporta în lumea magică a Ravkăi. Lecturi plăcute, dragi prieteni!

marți, 28 iulie 2020

Regatul umbrelor (trilogia Grisha volumul 1,2,3) de Leigh Bardugo - Recenzie

W3.CSS

http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/magical   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/hot-hot!   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/epic   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/fantasy   

!Aceasta este recenzia tuturor celor 3 volume din serie, care au fost traduse și limba română, și pe care le găsiți aici: Regatul umbrelor, Regatul furtunilor, Regatul luminilor!


     Trilogia Grisha ascunde o lume parcă desprinsă din basmele rusești, însă atât de magic adaptată vremurilor noastre, încât nu te opri din savurat clasica bătălie dintre lumină și întuneric, unde binele parcă mereu are lipsă de avantaj în fața cruzimii. Monștrii, creaturi străvechi, magicieni, toți prind contur în capodopera lui Bardugo, și sunt redați atât de realist încât fără să-ți dai seama vei fi prins complet în mrejele poveștii.
      Am deschis prima carte din serie abia acum, deși o aveam în bibliotecă de mai bine de 5 ani, pentru că recenziile negative de pe Goodreads m-au convins că nu e o carte care avea să-mi placă. Cu debuturile nu știi niciodată în ce mod o să te surprindă, dar Regatul umbrelor părea că ar conține toate elementele eșecului: o protagonistă prostuță care se îndrăgostește de băiatul cel rău (clasicul clișeu), deși, ca fapt divers, toate personajele masculine din carte simt o atracție inexplicabilă față de ea.
      Ce am scris mai sus e cât se poate de adevărat, dar, omite niște detalii importante. Într-adevăr, faptul că Alina avea atâția pretendenți e cel puțin ciudat, dar este o greșeală pe care Leigh Bardugo a remediat-o în celelalte volume a ei și este complet umbrită până și în această trilogie de talentul ei literar. De asemenea, protagonista este la începutul romanului o fire extrem de fricoasă și naivă, dar asta doar face ca evoluția ei să fie cu atât mai minunată de urmărit. Deoarece, la finalul celui de-al treilea volum, fata își merită titlul de Invocatoare a Soarelui, poate chiar și de martiră, deoarece e în stare să sacrifice orice pentru binele Ravkăi.
      Grisha e mult mai mult decât o poveste de dragoste. Toate cărțile lui Leigh Bardugo sunt atât de pline de învățături și fragmente care pur și simplu te fac să vrei mai mult de la tine și să-ți recunoști adevărata putere. Dacă o orfană din provincie a fost în stare să conducă o armată de nobili cu puteri supranaturale, tu de ce n-ai putea să faci acel lucru care pare imposibil? Cum spune și prințul Nikolai, când oamenii spun că ceva este imposibil, vor să spună doar că e foarte improbabil.
       Personajul meu preferat din carte nu este protagonista, nici măcar nu cred că aș putea alege unul singur, căci fiecare dintre ei (și nu sunt tocmai puțini) sunt construiți atât de bine, cu calități și defecte și povești tragice în spate. Cred că dacă ar fi totuși să aleg pe cineva, l-aș alege pe prințul Nikolai, bastardul care are întotdeauna vorbele la el și care va ajunge conducătorul Ravkăi într-o bună zi. Sunt atât de fericită că povestea lui va continua în Regele cicatricilor. :)
        Nu vreau să vă dau vreun spoiler, dar este o carte perfectă pentru iubitorii de fantasy, chiar și pentru cei care n-au descoperit că îndrăgesc acest gen încă. Trilogia Grisha vă va ține cu sufletul la gură și vă va oferi o poveste plină de acțiune, magie și cu mult umor. Citiți-o cât mai curând și după treceți la Banda celor 7 ciori. 
        Spuneți-mi dacă ați citit seria sau dacă v-am convins să o faceți. Sunt curioasă ce credeți voi despre ea. Lecturi plăcute și aveți grijă de voi! 

vineri, 21 februarie 2020

Acolo unde cântă racii de Delia Owens - Recenzie


Titlu original: Where the Crawdads Sing
Gen: romance, mystery
Editura: Pandora M
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 381
Rating:     

„Înainte să fie arestată, începuse să simtă că se înfripa iarăși o cale către Tate: o deschidere a inimii sale. Iubire făcându-și loc mai către suprafață. Însă, când acesta venise s-o viziteze la închisoare, de mai multe ori, refuzase să-l vadă. Nu îi era prea limpede cum făcuse închisoarea ca să-i pecetluiască și mai mult inima. De ce nu primise alinarea pe care i-ar fi putut-o oferi e într-un asemenea loc? Se părea că acum, când era mai vulnerabilă ca oricând, Kya avea și mai puține motive să se încreadă în altcineva. Aflată în punctul cel mai fragil al vieții sale de până atunci, se întorsese spre singurul ajutor pe care-l știa - ea însăși.”

         

      Acolo unde cântă racii este o carte complet diferită de tot ceea ce am citit până acum, Kya nu este un personaj, ci o ființă care ne amintește de legătura strânsă a omului cu natura, de pacea absolută care poate fi regăsită doar în natură, de puterea de a construi totul din nimic și de frumusețea detaliilor. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că pe acest fundal pașnic ar putea avea loc o crimă.
      Am început să citesc povestea cu niște idei preconcepute.Cum altfel să îmi imaginez această făptură obscură, denumită „Fata Mlaștinii” de către localnici, care a trăit în completă pustietate, decât ca pe o sălbăticiune? Un prădător la fel de periculos precum un porc mistreț, o amintire a unui om, o creatură capabilă de crimă. În ochii mei era deja vinovată fără drept de apel și nu mi-aș fi închipuit vreodată că povestea este de fapt despre o tânără sensibilă și inteligentă, care se ridică de jos de tot și învață să trăiască de una singură.
      Cred că toți ne simțim uneori singuri, dar nu ne-am putea închipui cum ar fi să ne pierdem întreaga familie și să rămânem cu adevărat singuri, într-o comunitate care ne discriminează, unde nu însemnăm nimic pentru nimeni. Kya a trebuit să înfrunte această suferință la o vârstă extrem de fragedă, când nu avea nici măcar 10 ani.


     Toată lumea o ura, pentru că era murdară și săracă, cu excepția unei persoane, care a avut curajul să privească dincolo de aparențe. Tate nu a fost salvatorul ei. Ea avea deja aripi, dar el a învațat-o cum să le folosească. El era conexiunea ei cu o lume din care nu-și dorea să facă parte, el a descoperit cât potențial avea Kya și a învațat-o să citească și i-a dat acuarele. Dar, cel mai important, a învațat-o ce înseamnă iubirea.
     Capitolele sunt structurate în perioade diferite, unele se concentrează pe maturizarea Kyei, iar restul ilustrează investigarea crimei care a dat peste cap viața cotidiană a unui orășel. Cum am menționat mai sus, Kya, „sălbăticia” care trăia singură cuc în mlaștină, era acuzatul perfect. Dar oare chiar ea a făcut-o sau doar era ținta cea mai ușoară?
     Acolo unde cântă racii a fost o plăcută călătorie în natură, la granița dintre sălbăticie și umanitate. Lecturarea ei m-a făcut să meditez la ce s-ar putea întâmpla dacă tuturor copiilor nevoiași li s-ar oferi dreptul la educație, probabil am trăi într-o lume cu totul diferită.