duminică, 13 decembrie 2020

Blestemul mării . Shea Ernshaw ~ Recenzie

W3.CSS
Lights
Rating



Blestemul Mării







Shea Ernshaw

Genuri:Horror, Romance

     De ce a fost Blestemul mării cea mai proastă carte pe care am citit-o în 2020? Premisa era una atât de incitantă: trei surori considerate vrăjitoare, ucise de localnici cu 200 de ani în urmă se întorc din morți pentru a căuta răzbunarea. Bineînțeles, protagonista și prietenii ei doresc să oprească aceste crime. Deci ne-a fost promis un roman plin de suspans și memorabil, însă ceea ce am primit e o altă maculatură fabricată pentru a cuceri publicul prepubertin.

       Da, cartea de față este doar veșnicul clișeu pe care v-ați străduit să-l ocoliți și totuși, indiferent de ceea ce faceți, găsește o portiță de a ajunge la voi. Nu este nici pe departe o serie cu potențialul a Trei coroane întunecate, dacă asta credeați, înseamnă că veți fi la fel de dezamăgiți ca mine.

       Prima problemă, și poate cea mai importantă, e că e imposibil să simți ceva pentru vreunul dintre personaje, toate sunt anoste și unidimensionale,  de parcă romanul ar fi fost creat după un șablon: adaugă o protagonistă timidă care realizează lucruri incredibile, mai adaugă-i o prietenă cea mai bună care evident nu are coeficientul ei de inteligență, adaugă tipul misterios și sexy și gata rețeta.

       Desigur, nu trebuie să le împărtășim punctul de vedere ale antagoniștilor, însă ce farmec are povestea dacă nu putem empatiza puțin cu ei? Au fost câteva tentative de a ne stârni câte o emoție, însă, de cele mai multe ori, eșuează lamentabil. Surorile Swan sunt egoiste, impulsive, maniacale și te fac să crezi că și-au meritat soarta. Autoarea, Shea Ernshaw, încearcă să argumenteze cumva modul în care surorile făcuseră un hobby din a seduce bărbați însurați, de parcă nu era vina lor că erau frumoase (adevărat, însă era complet vina lor că n-arătau pic de respect față de comunitatea în care trăiau).

       De asemenea, se proclamă o carte de mister, dar, deși nu sunt Sherlock Holmes, am văzut plot twist-urile de la o poștă distanță. Doar unul de pe la sfârșitul cărții m-a luat prin surprindere, dar nu mi s-a părut verosimil și nu a dat vreo valoare cărții.

       Oare scriitorii debutanți chiar cred că pot amesteca aleatoriu elementele care consideră ei că prind la publicul feminin adolescentin și apoi să numească experimentul un bestseller? Unde este proza care te inspiră, care îți dă speranță? Oare chiar vrem să citim romane în care protagonistele n-au nicio perspectivă, și toată personalitatea lor e alcătuită din denigrarea altor femei?

       Voi ați citit această carte? Ce părere aveți despre conținutul care încearcă să ne fie vândut de către unii autori?

duminică, 24 mai 2020

Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini - Recenzie, Editura Litera

Titlu original: Ragazzi di vita
Editura: Litera
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 304
Rating:  

„   —Și io plecai d-acasă, zise Guriță, și la dracu' dacă mă-ntorc. Frati-miu, dacă mă vede, m-omoară...
 —Cum să te-omoare, zise unul din grup, ț-am zâs că l-or prins sâmbătă sara.
 —Știu, știu, făcu Guriță, da-i acasă mama, lua-o-ar boala, că n-o pot vedea la ochi.
 —Vai de pula ta! zise râzând amicul lui, făcând un gest de amenințare. Mă-ta acasă și frati-tu la pârnaie, oricum îi rău pentru tine: dacă te duci acasă o iei pe coajă, dacă te bagă la zdup o iei pe coajă. ”
       
-------------------------------------------------------------------------------------------- 

       Dacă vă așteptați la o poveste înduioșătoare despre niște copii de condiție modestă care înfruntă viața aspră postbelică, dintr-un cartier de la periferia Romei, probabil această carte va fi o mare surpriză pentru voi. Pentru că nu e nimic înduioșător în ea, Pier Paolo Pasolini prezintă realitatea dură și vulgară fără menajamente, trecerea de la copilărie la adolescență a unor băieți care nu prezintă vreo valoare morală.

       Ce m-a șocat cel mai mult la această carte este limbajul folosit, la urma urmei, de niște copii. Cuvinte ca „pulă” și „morții mă-sii” infloresc paginile și apar mai ceva decât ciupercile după ploaie. Acum, nu mă așteptam ca niște copii lipsiți de educație să se adreseze cu „dumneavoastră”, dar tot este un pic inconfortabil să auzi niște țânci folosind asemenea cuvinte.
       Și asta conduce spre problema cea mai mare pe care am întâlnit-o în carte: este extrem de greu de urmărit. Extrem de greu. Nu numai că sunt folosite adevărate țărănisme, cuvinte pocite, cum puteți observa și în citatul de mai sus, dar cartea nu are niciun fir narativ. Mi s-a părut extrem de statică și prost scrisă, deoarece, rar am întâlnit pasaje bine conturate, de obicei scenele sunt trasate ca un fel de dramaturgii (autorul este și dramaturg deci foarte probabil de aici și influențele). 
      Un mare minus al cărții reprezintă că e dificil să îți dai seama ce se petrece. Cartea are doar 300 de pagini și scrisul mare, cu toate acestea mi s-a părut interminabilă. Pe tot parcursul cărții nu pot spune că s-a petrecut ceva relevant, demn de scris într-un roman, doar pagini pline de dialog cu băieți care înjură, fură, fumează, apelează la prostituate și așa mai departe.
      Înțeleg că această carte este un tribut adus unei clase sociale modeste, fără posibilități materiale și deprivate de educație, și am apreciat această perspectivă nouă a unor oameni complet diferiți de mine care au răzbit în viață cu mijloacele lor, dar chiar cred că s-ar fi putut face mai mult într-un roman.
       Dacă aș fi fost în locul acestor copii, cu atâtea exemple proaste în jur, oare aș fi ajuns mai bine decât ei? Probabil că nu. Însă, nu văd de ce cineva ar vrea să citească peripețiile precar conturate ale unor golani, deseori repetitive și fără nicio morală. Nu recomand această Băieții străzii.

sâmbătă, 9 mai 2020

Nume de cod: Tura (Dosarele Cheque, #1) de Daniel O'Malley - Recenzie, Editura Leda Edge

Nume de cod: Tura · Daniel O'Malley (recenzie, Leda Edge)
Titlu original: The Rook
Gen: fantasy, mystery
Editura: Leda Edge
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 624
Rating:   

„   Trupul pe care îl porți a fost cândva al meu. Cicatricea de pe interiorul coapsei stângi se află acolo pentru că, atunci când aveam nouă ani, am căzut dintr-un copac și mi-am străpuns piciorul. Plomba de la măseaua din stânga sus este rezultatul amânării vizitei la dentist timp de patru ani. Dar probabil că ție nu-ți pasă prea mult de trecutul acestui trup. La urma urmelor, îți scriu această scrisoare ca s-o citești în viitor. Probabil că te întrebi de ce ar face cineva așa ceva. Răspunsul e și simplu, și complicat. Răspunsul simplu e că știam că va fi necesar. Răspunsul complicat s-ar putea să dureze ceva mai mult timp. ”
            
-------------------------------------------------------------------------------------------- 
       CINEVA A VRUT: Un coleg al ei de la agenția supranaturală Cheque a vrut să îi șteargă memoria lui Myfawny (și a și reușit).
       DAR: Fata se trezește ca o persoană complet diferită și e determinată să găsească răspunsuri.
       AȘA CĂ: Pornește în căutarea lor.
--------------------------------------------------------------------------------------------

       Am văzut tone de recenzii care laudă din suflet această carte și nu pot să nu mă întreb după ce într-un final am terminat-o, oare am citit aceeași carte ca aceste persoane? Pentru că, pentru mine, Nume de cod: Tura a fost o carte care promite multe și nu oferă mai nimic. Am picat în capcana descrierilor frumoase și a începutului intrigant, ca mai apoi să fiu dezamăgită și plictisită la maximum.
        Cartea debutează cu o doză savuroasă de mister. În citatul de mai sus puteți vedea primul fragment din carte și amândoi trebuie să recunoaștem că este extrem de promițător. Am devorat capitolul în câteva minute deoarece eram fascinată de acest personaj, voiam să aflu cum a ajuns așa și de ce și cine este cu adevărat.
        Păi, lăsați-mă să vă spun eu cine este. E un șoricel birocratic care nu chițăie prea des, își face treaba exemplar, nu are deloc viață socială și trăiește în propria bulă în care nu vrea să fie deranjată. Dar asta nu e tot, aparent această persoană inofensivă și timidă va face rost de un dușman îndemnat să își șteargă amintirile. Cred că vedeți deja că nimic nu se leagă. Treaba devine mai captivantă când această ființă se transformă în una diametral opusă, care mi s-a părut cel puțin la fel de enervantă ca persona ei inițială.
       Noua Myfawny are calitățile ei (printre care că nu se mai lasă călcată în picioare), dar are atât de multe defecte încât mi-a devenit cu ușurință insuportabilă. Primul dintre ele este că o privește cu superioritate pe fosta ei personalitate, ceea ce nu mi se pare neapărat ok, chiar dacă autorul i-a accentuat trăsăturile negative. Al doilea este că pe tot parcursul cărții e nespus de înfumurată și nu am putut nici chiar după repetate încercări să empatizez cu ea.

X-men Aesthetics 2 | X-men Amino Amino

       Pe lângă protagonista execrabilă, nu vă lăsați păcăliți de începutul cărții, pentru că, îmi pare rău să vă dezamăgesc dar singurele părți pe care le-am găsit demne de un roman sunt începutul și sfârșitul. Acesta fiind și motivul pentru care i-am acordat cărții 3 steluțe (cu generozitate). Și cartea are totuși 624 de pagini, deci vă rog să vă imaginați durerea pe care am resimțit-o când încercam să găsesc ceva pozitiv în această oroare de carte, care mă facea să cad într-un somn profund.
       Are extrem de multe greșeli comportamentale pe care nu le pot trece cu vederea. Nici cea mai prietenoasă persoană din lume nu îi poate zice „puicuțo” unui diplomat străin pe care l-a cunoscut de mai puțin de 24 de ore. De asemenea, toate legăturile dintre personaje mi s-au părut nefirești, unele chiar clișeice, de tipul asistenta care se poartă ca o mamă pentru o fată orfană. Și ce caută un vampir în toată povestea asta? 
     De parcă monotonia romanului nu era destul cât să ne determine să detestăm romanul, autorul a simțit nevoia de a insera fragmente tip Wikipedia cu informații care de care mai inutile și care se întind pe mai multe pagini. Vă veți simți ca la o oră plicticoasă și interminabilă de istorie. Unele dintre ele au fost utile, însă mult prea puține, restul au avut unicul scop de a face cartea nenecesar de lungă.
      Singurul lucru care a făcut posibilă terminarea acestei cărți sunt glumele autorului, am încetat să privesc cartea ca pe o operă fantasy și am privit-o mai mult ca pe o caricatură, ceva scris pur ca să amuze. Și atunci n-a mai fost atât de oribilă cum am menționat anterior, dar nici nefiresc de calitativă.
      Nume de cod: Tura este o carte care m-a surprins, însă neplăcut, și nu cred că e de ajuns  ca doar începutul și sfârșitul să îmi placă la o carte de peste 600 de pagini. În plus, birocrația a fost insuportabilă. Nu știu dacă voi continua seria, deși finalul mi-a plăcut extrem de mult și l-am terminat dintr-o suflare. Sunt extrem de dezamăgită că nu mi-a plăcut o carte atât de îndrăgită de majoritatea, și aștept păreri și de la voi dacă ați citit-o sau aveți de gând să o citiți. În ciuda acestei recenzii, sunt mai multe șanse să vă placă.
      Lecturi plăcute și aveți grijă de voi!

marți, 21 aprilie 2020

O minciună perfectă de Peter Swanson - Recenzie

Titlu original: All the Beautiful Lies
Gen: thriller, mystery
Editura: Litera
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 336
Rating:  

„Alice își spusese că nu existase nicio șansă să o salveze, chiar dacă ar fi vrut. Abia se salvase pe sine de reflux. Iar Gina era foarte slăbită. Primisese ceea ce-și dorise (toate minciunile alea frumoase despre faimă și bani și despre lumea care îi spunea că e specială) și era clar că toate astea o omorâseră. Poate că decisese să se bage în viața lui Alice, să o judece, pentru că propria ei viață era de tot rahatul, pentru că Alice chiar găsise un bărbat pe care-l iubea și care o iubea la rândul lui.”
         

       Știam încă dinainte să o citesc că urma să fie o poveste tabu, dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte că unii dintre autorii mei preferați ar scrie o carte care glorifică pedofilia, incestul și adulterul. O minciună perfectă este, din păcate, o dezamăgire cruntă pentru mine, mai ales după ce am adorat pur și simplu romanul de debut al lui Peter Swanson, „Cei care merită să moară”.
       Așa că, să reluăm, ce a mers prost? Tema romanului în sine este oripilantă. Nu vreau să dau dovadă de falsă pudoare și, de-a lungul vieții, am citit foarte multe romane cu teme disturbing, însă, nu văd de ce acest autor a decis să includă relații amoroase între adolescenți și părinții lor vitregi. Pot spune cu certitudine că nimeni nu vrea să citească despre așa ceva, mai ales în repetate rânduri, cum ne este oferită ocazia carte.
      Sigur că aceste relații există și în lumea reală, dar mi s-a părut complet respingător cum romanul orbitează în jurul acestei idei și cum ne sunt oferite atâtea exemple de relații de pedofilie. Din acest punct de vedere, romanul mi s-a părut o versiune eșuată a Lolitei, parcă încercând să normalizeze acest tip de filie anormală.
Pin on girl gaNG???
      A doua cea mai mare problemă, care pare minoră (*😂😂*) pe lângă cea menționată mai sus, este că personajele sunt atât de anoste încât mi-e greu să cred că vreun cititor ar putea empatiza cu ele. Protagonistul este tipologia omului fără însușiri, complet lipsit de personalitate, atât de nesemnificativ încât cartea ar fi putut la fel de bine să nu îl includă.
     Tuturor ne place un antagonist care să aibă totuși o latură sensibilă și să fie un personaj pe care iubim să îl urâm. Deși au fost oferite fragmente din trecutul îndepărtat al lui Alice, nu am găsit vreo scenă  care să îi ofere o anumită scuză pentru faptele atroce pe care le-a comis, ci doar lucruri care să o incrimineze și mai tare și să o catalogheze drept un arhetip al răului.
      Peter Swanson nu este un scriitor  care plictisește, din contră, îl consider un maestru al suspansului. Chiar și în această carte trebuie să recunosc că așteptam cu sufletul la gură ca misterul să fie elucidat, până am realizat că am rămas total indiferentă față de soarta personajelor, până în punctul în care nu mi-ar fi stârnit nicio emoție moartea vreunui personaj, în special a unuia dintre protagoniști.
       O minciună perfectă este un eșec colosal datorită glorificării relațiilor anormale părinte-adolescent și a neputinței autorului de a crea personaje cu care cititorul să empatizeze. Este una dintre puținele cărți pentru care am făcut abstracție de numeroasele recenzii negative și am decis să-i acord totuși o șansă, vă recomand să nu faceți aceeași greșeală pe care am făcut-o eu și să citiți în schimb „Cei care merită să moară”, piesa de rezistență a autorului. :)

vineri, 19 iulie 2019

Împărăteasa celor o mie de ceruri de Rhoda Belleza (recenzie, editura Unicart)

Titlu original: Empress of a Thousand Skies (Empress of a Thousand Skies #1)
Gen:   YA, fantasy, distopie
Editura: Unicart
An apariție: 2018
Număr de pagini: 327
Rating:   

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„-Ordinul nu încurajează reamintirea. De aceea ne oprim cuburile, ca parte a jurământului pe care îl depunem. Nici măcar ceilalți fontisieni nu înțeleg că amintirile le întunecă judecata. Amintirile te fac... mai slab. Rhee se întrebă ce voia să spună. Amintirile erau pietrele de temelie ale vieții omului. Ce-ar fi fost ea fără amintiri? Fără momentele limpezi cu familia ei, păstrate pentru totdeauna?”
      

  Nu știu să vă spun sincer dacă a fost în totalitate problema cărții sau am avut și eu unele lucruri pe cap, lucruri care nu-mi dădeau pace și mă deprimau, făcându-mă să mă gândesc zi și noapte la ele, dar nu am putut să relaționez prea bine cu această poveste, nu am putut să intru cum trebuie în pâine și să gust din miezul acela gustos pe care multă lume l-a lăudat. 

  Romanul de debut al autoarei Rhoda Belleza, o femeie puternică, scriitoare și editoare de cărți pentru copii la New York, o adevărată fană a filmelor de acțiune, obsedată de manichiura artistică și de cusutul hainelor fistichii este puțin slăbuț, din mai multe puncte de vedere cartea nu m-a atras în mrejele ei și m-a făcut adesea să cred că mi-am pierdut timpul, băgându-mă într-un reading slump uriaș. 


  Într-o lumea controlată de amintirile dintr-un simplu cub, unul care te ajută cu exactitate să-ți amintești cele mai plăcute sau neplăcute momente, prințesa Rhee se vede singură de la nefericitul accident pe care familia ei l-a suferit, în urma căruia toți (cu excepția ei) membrii au decedat. Tronul, în teorie îi este predestinat ei, însă universul din care face parte, și oamenii răi care vor să vadă familia regală la pământ au alte planuri în legătură cu asta. Pentru că lumea o vede ca pe o fetiță delicată ce trebuie protejată de ceilalți nu prea are șanse de izbândă și nu-și poate găsi niște aliați pe măsură care să o ajute să recupereze tronul.
Imagine disney, princess, and father

  Mi s-a părut că personajul principal nu era pregătit pentru asemenea lovituri și situațiile adesea mi s-au părut cam forțate, nu mi-au plăcut absolut deloc răsturnările de situație pe care autoarea a încercat să le creeze, însă fără sorți de izbândă pentru că pe mine nu m-au „surprins” absolut deloc așa cum ar fi trebuit. 

  Nu m-am dat pe spate nici după stilul de scriere care mi s-a părut unul puțin pueril și cred că, dacă acțiunea ar fi fost puțin mai adunată ar fi fost mult mai captivantă. Mi se pare că autoarea a încercat să facă mult  prea multe lucruri într-o singură carte și lucrurile i-au cam scăpat de sub control pentru că adesea situațiile se terminau într-un mod previzibil.

  Cu siguranță o să recitesc cândva cartea, sau de ce nu, mă voi baza pe volumul doi sperând că va fi mult mai bun decât acesta.
Vă recomand cu drag cartea, o lectură bunicică alături de care te poți relaxa.

vineri, 5 iulie 2019

Recenzie: Pe urmele prințului nemuritor (Anchetele lui Audrey Rose #2) de Kerri Maniscalco // Review: Hunting Prince Dracula


  Citește în română       Read in English

Titlu original: Hunting Prince Dracula
Gen: ya, thriller, gothic, horror, romance
Editura: Leda Edge
An apariție: 2019
Număr de pagini: 475
Rating:  
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Știința era incapabilă să explice puterea iubirii sau a speranței. Nu existau formule sau deducții pentru a înțelege, indiferent ce susținea Thomas cu privire la știință și la caracterul omenesc.”

            
   

      Pe urmele prințului nemuritor e o carte care promite multe, dar nu transmite mai nimic. Sinopsisul suna genial: un șir de crime misterioase care au loc la Institutul Național de Criminalistică și Medicină Legală din România, păcat că romanul este mai mult o descriere laborioasă a melodramelor protagonistei, care te fac să îți dai nonstop ochii peste cap.
     Nu-mi pot imagina cum un român poate tolera această carte. Am citit în diverse locuri că autoarea s-a documentat foarte bine cu privire la România și perioada istorică pe care o reprezintă în carte, dar eu nu am observat deloc acest lucru. Dimpotrivă, toată opera ei se bazează pe simple stereotipuri. Nu m-a deranjat nicidecum că a transformat castelul Bran într-un Institut de Medicină, ba chiar mi s-a părut o idee strălucită, dar să spui că avea tablouri cu oameni trași în țeapă pe pereți mi se pare exagerat. 
     Autoarea a transformat castelul Bran într-o parodie stereotipizată a ceea ce este de fapt, dar acesta este doar începutul dezamăgirilor oferite de carte. Mi s-a părut absolut umilitor față de noi, românii, ca prințul României să fie portretizat drept un mitocan care fluieră după fete și are atâtea probleme cu nervii încât și-ar sparge toată vesela. În primul rând, pentru că familia regală este imaginea noastră ca popor, și în al doilea rând, pentru că mi se pare o portretizare nedreaptă: la urma urmei, prințul trebuie să urmeze niște reguli foarte stricte de conduită, care sunt sigură că nu i-ar permite să facă asemenea lucruri.

      Mi-a fost foarte greu să parcurg cele 14o de pagini pe care le-am citit, deoarece până și protagonista mi s-a părut un personaj complet detestabil. Melodramele ei păreau să nu se mai sfârșească, inclusiv episoadele nenumărate de pudoare, care mi s-au părut exagerate, deoarece i se păreau scandaloase propriile ei gânduri, perfect normale de altfel, după care milita pentru drepturile femeilor când nu era cazul.
      Thomas a fost smuls din lumina reflectoarelor aproape complet și a fost transformat într-o jucărie complet lipsită de personalitate, a cărei unică ocupație este să flirteze cu Audrey până când devine repetitiv și plictisitor.
     Și, colac peste pupăză, autoarea de bestsellere internaționale, care se crede deja expertă în tainele României, traduce toate cuvintele cu Google Translate, și implicit, unele cuvinte care au fost scrise în original în română, nu au sens în contextul dat. Dacă ești un scriitor cu o asemenea prestanță, mă aștept ca măcar să găsești/angajezi un român care să verifice dacă frazele pe care le-ai scris într-o limbă pe care nu o cunoști sunt corecte, dar nu se întâmplă așa ceva.
      Concluzia: dacă doriți totuși să citiți această carte, porniți la drum cu multă multă răbdare și înțelegere. Eu am decis să sar peste acest volum, deoarece mi se pare un instrument medieval de tortură, și sper din suflet ca niciun alt autor să nu mai facă ce a făcut Kerri Maniscalco, însă s-ar putea să continui seria cu volumul trei, care are loc în State și este despre Houdini.