Fantoma de la Operă de Gaston Leroux ~ Recenzie

Rating

Fantoma de la Operă

Gaston Leroux

Genuri:Horror, Romance

    Fantoma de la Operă nu este o poveste de dragoste, așa cum ne obligă să credem filmele de la Hollywood, și totuși este o poveste despre dragostea adevărată, tragică, sfâșietoare, cât și despre disperarea unui suflet damnat.
   Povestea lui Gaston Leroux nu numai că m-a fermecat, m-a cucerit pur și simplu, și m-a transportat într-o lume învăluită în mister, unde necunoscutul îți dă fiori reci pe șira spinării. Opera Garnier este o clădire imensă, cu pasaje subterane și camere uitate în negura timpului, așa că este normal să circule zvonuri care de care mai ciudate, dar unde se termină mitul și unde începe realitatea?

„Fantoma de la Operă a existat. Nu a fost deloc, așa cum s-a crezut mult timp, o inspirație a artiștilor sau o superstiție a directorilor și nici creația grotescă a creierelor înfierbântate ale domnișoarelor din corpul de balet, ale mamelor lor, ale plasatoarelor, angajaților de la vestiar și portarilor.” (n.a.)

    Cuvântul-înainte al autorului mi-a stârnit curiozitatea asupra întrebării precedente. În funcție de sursă, evenimentele din carte se pretind a fi mai mult sau mai puțin veridice.  Lacul de la subsolul operei chiar există. Întâmplarea în care candelabrul a căzut, este de asemenea, pe jumătate adevărată. Protagonista este bazată pe o cântăreață adevărată, și se spune la fel și despre fantomă.
       Chiar dacă toată povestea ar fi simplă ficțiune, ceea ce, din fericire nu poate fi dovedit, tot mi s-a părut magic să citesc o poveste care are loc în frumoasa operă Garnier, pe care visez să o vizitez și să îi aflu secretele, sau doar să mă bucur de grandoarea ei arhitecturală.
        Inițial m-am temut de fantoma de la Operă, cu atât mai mult când am aflat că este o persoană în carne și oase, care e capabilă de lucruri aproape supranaturale, și totodată care ucide pe oricine îi stă în cale. Dar oare este un monstru cu adevărat un monstru dacă nu a avut niciodată șansa de a fi altceva? 

Își puse amândouă mâinile pe inimă pentru a o liniști. Dar inima nu este botul unui câine și chiar și atunci când ții cu mâna botul unui câine care latră insuportabil, acesta continuă să mârâie.

- pagina 37, paragraful 1

-Căci lucrul de care nu sunt deloc sigur, doamnă, este dacă bărbatul iubit de Christe poate fi demn de această dragoste.
-Numai eu singură hotărăsc acest lucru, domnule!

- pagina 130, paragraful 3

Dacă Erik ar fi fost frumos, m-ai mai fi iubit, Christine?

- pagina 169, paragraful 6

-(...)Ești nefericit când iubești?
-Da, Christine, atuni când iubești și când nu ești deloc sigur că ești iubit.

- pagina 169, paragraful 6

Așa se întâmplă că, oamenii cei mai nevinovați, surprinși în liniștea sufletului lor, apar deodată, din pricina loviturii pe care o primesc, făcându-i să pălească sau să roșească, să se clatine sau să se îndrepte, să se piardă cu firea, să protesteze, să nu spună nimic când ar trebui să vorbească, să nu aibă nicio reacție atunci când ar trebui să transpire sau să transpire atunci când nu trebuie, apar deodată, spuneam, vinovați.

Ți-e frică de mine! Totuși, în fond, nu sunt un om rău. Iubește-mă și vei vedea.

- pagina 264, paragraful 2

Trebuie iubit? Trebuie blestemat? (...) trebui să-și ascundă geniul, sau să se folosească de acesta, pe când, cu un chip obișnuit, ar fi fost unul dintre cei mai nobili oameni de pe Pământ!

- pagina 318, paragraful 2

❮ ❯

       Fantoma de la Operă este o carte care ne face să ne punem întrebări referitoare la condiția umană, cine este cu adevărat monstrul, o creatură care a comis toată viața atrocități, sau o societate care l-a detestat și l-a exclus pentru simplul fapt că nu s-a născut frumos?
       Au fost unele întorsături de situație în carte pe care le-am prevăzut (cu toate că nu m-a deranjat deloc asta), dar sfârșitul m-a luat complet prin surprindere. A fost o concluzie devastatoare pe care n-aș fi preconizat-o niciodată și care i-a asigurat cărții un loc veșnic printre favoritele mele.
     Fantoma de la operă este o operă de artă, de la început și până la sfârșit, o tragedie care ar putea face până și statuile de marmură de pe bătrânele coridoare ale Operei să suspine.

La răscruce de vânturi de Emily Bronte - recenzie

Titlu original: Wuthering Heights
Gen: clasic, gothic
Editura: Corint
An de apariție: 1847
Număr de pagini: 384
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„O singură rugăciune o să rostesc, și o s-o repet până mi-o înțepeni limba. Catherine Earnshaw, să n-ai parte de odihnă cât voi trăi eu! Ai zis că te-am omorât - prea bine, atunci bântuie-mă! Așa fac victimele, își bântuie ucigașii. Cred în asta - știu că spiritele au mai umblat pe fața pământului. Rămâi mereu cu mine - sub orice formă vrei - fă-mă să-mi pierd mințile! Fă orice, numai nu mă lăsa în abisul ăsta în care nu te pot găsi! Of, Doamne! Nu-mi mai găsesc cuvintele. Nu pot trăi fără viața mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!”

            

       La răscruce de vânturi este o poveste despre dor și suferință, despre puterea iubirii de a transforma pentru câteva clipe până și cele mai diabolice suflete în întruchiparea purității și nu în ultimul rând este o operă ce pune în prim-plan un loc izolat de societate, unde un om însetat de răzbunare va încerca să distrugă paradisul a doi copii fără nicio vină.

      Dacă de obicei vă simțiți atașați de personajele unei cărți, cele din „La răscruce de vânturi”vor reuși să vă stârnească doar simpla repulsie. Heathcliff este un necioplit, atât de nepoliticos încât șochează și care nu se sfiește din a aplica corecții fizice persoanelor de sex opus, iar Catherine este o femeie cu caracter de copil răsfățat, care s-a căsătorit din interes și care face de fiecare o adevărată scenă când lucrurile nu sunt făcute după bunul ei plac.

     În ciuda caracterelor lor imposibil de suportat de cei din jur, cei doi se iubeau de parcă ar fi fost două jumătăți ale aceluiași întreg. Câteva cuvinte nepotrivite spuse la momentul nepotrivit i-au despărțit însă pentru totdeauna pe cei doi, iar când s-au reîntâlnit era deja prea târziu.

      Am simțit o oarecare milă până și pentru aceste două ființe disgrațioase, deoarece ele au demonstrat că până și cel mai nemilos om se schimba când e în preajma persoanei iubite, până și un om animalic, detestat de toți cei din jurul lui și capabil să cauzeze doar teroare, este tandru în preajma persoanei iubite.

„(...) așa că el nu va ști nicicând cât de mult îl iubesc; și simt asta nu fiindcă-i chipeș, Nelly, ci fiindcă seamănă cu mine mai mult decât eu însămi. Nu știu din ce-s făcute sufletele, dar al meu și-al lui sunt la fel. De-ar fi să dispară tot și să rămână el, aș continua să trăiesc; iar dacă ar rămâne restul și el ar pieri, atunci tot universul mi-ar deveni străin.”

     Îți este ușor să îl urăști pe Heathcliff, mai puțin atunci când te gândești la copilăria lui teribil de dureroasă, când s-a trezit într-o zi aruncat de la rangul de copil răsfățat la cel a unui biet servitor neplătit, privat de dreptul de a învăța să scrie sau să citească. Emily Bronte a creat niște personaje complexe, care îți vor stârni sentimente variate, deoarece poveștile lor de viață sunt schițate perfect, atât de bine încât par reale.

     Răzbunarea este o otravă care își ucide încet posesorul. Protagonistul cărții a încercat să își verse mânia, disperarea pe care o simțea în suflet, pe copiii dușmanilor lui, care nici măcar nu au fost născuți atunci când părinții lor i-au făcut o nedreptate lui Heathcliff. Când răzbunarea sa a fost completă, în toată cumplita ei valoare, domnul Heathcliff și-a dat seama că rezultatul nu îi ușura cu nimic situația, așa cum se întâmplă de fiecare dată. Ura naște ură și nimic altceva.

      Iubirea lui Hareton pentru Cathy îl metamorfozează pe acesta într-un gentilom. La vârsta de 23 de ani Hareton era mulțumit cu viața simplă pe care o ducea, ce se asemăna cu viața oricărui țăran din acele timpuri, dar când a întâlnit-o pe domnișoara Cathy acesta a început să aspire la mai mult și l-am admirat atât de mult când s-a chinuit să descifreze o carte cu simboluri care îi erau complet străine. Hareton a fost personajul meu preferat din întregul roman, deoarece el a făcut ceva ce mulți nu au niciodată curajul să o facă: și-a depășit condiția, a renunțat la tot ceea ce știa până atunci pentru a se autodezvolta, nu a acceptat să fie o victimă neputincioasă a destinului.

      La răscruce de vânturi este o adevărată elegie, o carte ce ilustrează răutatea, aroganța și mitocănia lumii în care trăim, și cum iubirea e singura care reușește să facă ordine în tot acest haos.

Recenzie: Pe urmele prințului nemuritor (Anchetele lui Audrey Rose #2) de Kerri Maniscalco // Review: Hunting Prince Dracula

  Citește în română       Read in English

Titlu original: Hunting Prince Dracula
Gen: ya, thriller, gothic, horror, romance
Editura: Leda Edge
An apariție: 2019
Număr de pagini: 475
Rating:  
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Știința era incapabilă să explice puterea iubirii sau a speranței. Nu existau formule sau deducții pentru a înțelege, indiferent ce susținea Thomas cu privire la știință și la caracterul omenesc.”

            
   

      Pe urmele prințului nemuritor e o carte care promite multe, dar nu transmite mai nimic. Sinopsisul suna genial: un șir de crime misterioase care au loc la Institutul Național de Criminalistică și Medicină Legală din România, păcat că romanul este mai mult o descriere laborioasă a melodramelor protagonistei, care te fac să îți dai nonstop ochii peste cap.

     Nu-mi pot imagina cum un român poate tolera această carte. Am citit în diverse locuri că autoarea s-a documentat foarte bine cu privire la România și perioada istorică pe care o reprezintă în carte, dar eu nu am observat deloc acest lucru. Dimpotrivă, toată opera ei se bazează pe simple stereotipuri. Nu m-a deranjat nicidecum că a transformat castelul Bran într-un Institut de Medicină, ba chiar mi s-a părut o idee strălucită, dar să spui că avea tablouri cu oameni trași în țeapă pe pereți mi se pare exagerat. 

     Autoarea a transformat castelul Bran într-o parodie stereotipizată a ceea ce este de fapt, dar acesta este doar începutul dezamăgirilor oferite de carte. Mi s-a părut absolut umilitor față de noi, românii, ca prințul României să fie portretizat drept un mitocan care fluieră după fete și are atâtea probleme cu nervii încât și-ar sparge toată vesela. În primul rând, pentru că familia regală este imaginea noastră ca popor, și în al doilea rând, pentru că mi se pare o portretizare nedreaptă: la urma urmei, prințul trebuie să urmeze niște reguli foarte stricte de conduită, care sunt sigură că nu i-ar permite să facă asemenea lucruri.

      Mi-a fost foarte greu să parcurg cele 14o de pagini pe care le-am citit, deoarece până și protagonista mi s-a părut un personaj complet detestabil. Melodramele ei păreau să nu se mai sfârșească, inclusiv episoadele nenumărate de pudoare, care mi s-au părut exagerate, deoarece i se păreau scandaloase propriile ei gânduri, perfect normale de altfel, după care milita pentru drepturile femeilor când nu era cazul.

      Thomas a fost smuls din lumina reflectoarelor aproape complet și a fost transformat într-o jucărie complet lipsită de personalitate, a cărei unică ocupație este să flirteze cu Audrey până când devine repetitiv și plictisitor.

     Și, colac peste pupăză, autoarea de bestsellere internaționale, care se crede deja expertă în tainele României, traduce toate cuvintele cu Google Translate, și implicit, unele cuvinte care au fost scrise în original în română, nu au sens în contextul dat. Dacă ești un scriitor cu o asemenea prestanță, mă aștept ca măcar să găsești/angajezi un român care să verifice dacă frazele pe care le-ai scris într-o limbă pe care nu o cunoști sunt corecte, dar nu se întâmplă așa ceva.

      Concluzia: dacă doriți totuși să citiți această carte, porniți la drum cu multă multă răbdare și înțelegere. Eu am decis să sar peste acest volum, deoarece mi se pare un instrument medieval de tortură, și sper din suflet ca niciun alt autor să nu mai facă ce a făcut Kerri Maniscalco, însă s-ar putea să continui seria cu volumul trei, care are loc în State și este despre Houdini. 

Title: Hunting Prince Dracula
Genre: ya, thriller, gothic, horror, romance
Publishing House: Leda Edge
Date of publication: 2019
Number of pages: 475
Rating:  
Thanks to the publishing house for this novel! 
The book can be bought from here in Romanian and here in English.

„Science is unable to explain the power of love or hope. There are no formulas or deductions for understanding, no matter what Thomas claimed about science and its humane nature.”

            
   

      Hunting Prince Dracula is a book which promises a lot, but doesn't deliver. The synopsis sounds amazing: numerous mysterious crimes that take place at the National Institute of Forensic Medicine in Romania, sadly, the novel is actually more of a laborious description of the main character's melodramas, which make you roll your eyes every time.

     I can't imagine how a Romanian could tolerate this book. I heard from various sources that the author did a lot of documentation about Romania and the historical period which she represents in the book, but I didn't notice this thing at all. On the contrary, the whole work is based on stereotypes. It didn't bother me that she transformed the Bran Castle in an Institute of Medicine, that was actually a brilliant idea, but when she said that there are pictures with impaled men on the walls, it seemed too much to me.

     The author transformed the Bran Castle into a stereotypical parody of what it really is, and that is only the beginning of my disappointments. I found it humiliating to us, Romanians, that the prince of Romania was portrayed as a boor who whistles at women and has so many angry issues that he would break everything in his room, like a sociopath. First of all, because the royal family is our icon as a nation, and second, because in my opinion it is an unfair representation: at the end of the day, the price has to follow a strict range of conduct rules, which I am sure would not allow such behavior. 

      It was difficult for me to finish the 140 pages I've read, because even the main character was a completely detestable character to me. Her melodramas were interminable, and her episodes of bashfulness were cringe-worthy as well, because her own normal thoughts were scandalous for her, and then she militated for women rights.
      Thomas was taken out of the spotlight almost completely and made into a toy with no personality, whose only purpose is to flirt with Audrey until it gets repetitive and boring.
     And, the author of bestselling novels, who thinks that she is an expert in Romania-related things, translates the words with Google Translate, and thus, lots of words  written originally in Romanian don't make any sense in the given context. If you are such a respected author, I imagine that you could find/hire a Romanian to check if the words written in a language you don't speak are correct, but that doesn't happen.
      Conclusion: if you still want to read this book, start with lots of patience and understanding. I decided to skip this novel, because it was a medieval instrument of torment to me, and I hope that no author will ever do again what Kerri Maniscalco did, but I will continue the series with the third novel, which takes place in the US and is about Houdini.

Regele Malefic, Făpturile Văzduhului #2 de Holly Black (recenzie, editura Storia)

Titlu original: The Wicked King (The Folk of the Air, #2)
Gen: fantasy, ya
Editura: Storia Books
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 352
Rating:

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Tac și mă gândesc la băiețelul pe care l-am văzut în globul de cristal. La băiețelul care încă spera că va fi iubit. Mărturisirea lui Cardan, cu privire la persoana în care s-a transformat după aceea, mă bântuie: credea că sunt rău, așa că am devenit și mai rău. -pagina 306.

            

Atenție! Această recenzie ar putea conține spoilere din volumul anterior!

SINOPSIS:

 După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

  Prima carte din această serie a fost bunicică, nu a fost una dintre preferatele mele de pe anul acesta, o lectură ușoară de m-am putut bucura chiar la începutul anului și trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca această carte să-mi schimbe părere în vreun fel despre serie, nu m-am așteptat nici în ruptul capului să ajung să o îndrăgesc și să tânjesc după o continuare atât de mult. 

  Povestea lui Jude continuă, numai că, acum, ceva s-a schimbat pe tărâmul zânelor din ținutul Elfhame, Cardan, cel mai mare și crud dușman al protagonistei a fost încoronat numai și numai cu ajutorul lui Jude, astfel, făcând un pact, Jude fiind mâna dreaptă a acestuia, cea care îi controlează din umbră toate acțiunile. 

  Trebuie să recunosc că m-am plictisit groaznic la începutul acestei cărți, simțeam mereu nevoia să fac o pauză pentru că lucrurile au fost foarte grăbite în acest volum, prea multă informație și prea multe detalii politice amețitoare care înverșunau pagini întregi. Recunosc faptul că undeva pe la mijlocul cărții, mă gândeam serios să pun cartea de-o parte, cu gândul că voi reveni cândva la ea dar inima nu m-a lăsat pentru că am auzit atât de multe păreri pozitive care îmi apăreau în minte de fiecare dată când am vrut să renunț și chiar mă bucur că nu am făcut-o, mă bucur din toată inima că am lecturat cartea până la ultima pagină, și de această dată, nu glumesc când spun că am lecturat-o până la ultima pagină, mi-a plăcut atât de mult încât am citit și mulțumirile autoarei, ceea ce nu prea se întâmplă în cazul meu. 

  După cum spuneam, acțiunile lui Cardan sunt cumva controlate de către Jude, fapt care ar putea să-l irite pe tânărul rege dar lăsând impresia că acesta este supus și pregătit să asculte ordinele fetei, ordine pe care nu întârzie să le îndeplinească imediat ce la primește.

Populația ținutului vede această funcție pe care a primit-o Jude foarte nepotrivită având în vedere statutul ei de muritoare pe care nu încearcă să-l ascundă. 

  

  Lumea nu înțelege ce se petrece și nu înțelege de ce Jude pune coroana însângerată pe capul celui mai mare dușman pe care l-a avut în copilărie, acesta tachinând-o și punând-o în niște situații urâte în volumul anterior. Dar, mai important, nimeni nu înțelege cum de Cardan, cel mai crud băiat a ajuns să numească o muritoare mâna lui dreaptă. Însă, Oak, fratele cel mic al protagonistei este moștenitor de drept la tron, aceasta fiind de fapt, înțelegerea. Cardan este obligat să părăsească tronul și să predea coroana însângerată fratelui mai mic, celălalt moștenitor de drept imediat ce acesta va fi pregătit să domnească un întreg ținut. 

„M-am obișnuit cu frumusețea lui Cardan, dar nu și cu vreun semn de vulnerabilitate. E ciudat să-l văd fără hainele lui simandicoase, fără limba ascuțită și privirea malițioasă care îl protezează ca o armură.” -pagina 69

  Însă, sentimentele lui Jude pentru tânărul Cardan sunt mult mai puternice de fapt și asta o împedică în luarea unei decizii raționale în momentul în care regele îi cade la picioare și îi promite totul. Fiind orbită de iubirea pe care i-o poartă, Jude alege să-l creadă și să accepte târgul regelui, însă fata uită o regulă importantă, o regulă importantă ca un țel după care să te ghidezi în această lume: Zânele nu pot minți, dar te pot lua pe ocolite omițând anumite detalii importante care mai târziu îți vor veni de hac.

  Sfârșitul acestei cărți m-a pus rău de tot pe gânduri, m-a făcut să vreau următorul volum cu toată ființa mea și m-a făcut să tânjesc după relația toxică și imposibilă dintre personajele principale.
Mi-a plăcut modul în care a fost scrisă deși aș fi vrut să fie mai multe momente romantice între cele două personaje în locul scenelor politice care, după cum am spus și mai sus, au umplut pagini întregi.
Modul în care scrie Holly Black mi se pare unul aparte și îl apreciez foarte mult, nu știu dacă o să reușesc să aștept până când se va traduce volumul trei pentru că deja mă mănâncă foarte tare palmele și luna noiembrie este foarte departe. 😕

Nu uitați dacă doriți să aflați mai multe despre textmarkerele, textlinerele și pixuri Stabilo și Pentel puteți face asta printr-un singur click aici și aici.

Regenzie în parteneriat cu editura:

click pe poză pentru mai multe povești minunate!

Recenzie: Domnișoara Goth la răscrucea groazei de Chris Riddell

Titlu original: Goth Girl and the Wuthering Fright
Gen:  roman grafic, fantasy, gothic
Editura: Corint Junior
An apariție: 2018
Număr de pagini: 224
Rating:   
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„-Încearcă să te odihnești, spuse. Totul o să-ți apară într-o nouă lumină dimineață, așa se întâmplă de fiecare dată.
Nu că ar fi crezut cu adevărat asta.”

      

   Domnișoara Goth la răscrucea groazei este a treia carte din renumita serie a celebrului ilustrator Chris Riddell. Desenele din roman sunt absolut superbe, ca de fiecare dată, dar povestea mi s-a părut un eșec de proporții colosale. Am fost nerăbdătoare să citesc și acest roman, și cu toate că nu am avut cine știe ce așteptări, cartea m-a dezamăgit enorm de mult.
    Ca să fiu sinceră, singurul lucru bun la această carte sunt ilustrațiile, care, puteți vedea și voi în imaginile atașate, sunt ireproșabile. Chris Riddell este un ilustrator extrem de talentat. într-adevăr. Dar încep să cred că este doar atât: un ilustrator, nu și un scriitor. Și eu sunt uneori superficială și cumpăr o carte pentru că e drăguță coperta sau pentru că am răsfoit-o și am rămas uimită de cât de frumoasă e pe interior, dar, când scrii 224 de pagini ar trebui să captezi cititorul cu ceva, nu doar cu niște desene și speranța inocentă că va termina într-un final acea oroare.

      Fiecare carte din serie vine la pachet cu o cărticică despre viața unui companion de-al Adei, întâlnit pe parcursul acelui volum. Mie mi se par foarte drăguțe, deși cărticica primită de data asta „Povestea unui dulău” se află la finalul preferințelor mele. 
      Misterul care trebuie elucidat de fiica domnului Goth și de prietenii acesteia sunt proveniența unor urme de pași patrupede, care se transformă după o anumită distanță în urme bipede. Ce să fie, ce să fie? Păi deja am primit un spoiler la pachet cu cărticica, nu? Este evident că urmele aparțin dulăului care era și actor și stătea ocazional în două labe. Deci da, mister elucidat. Suspans? 0.
        Personajele nu au fost niciodată bine conturate în seria Domnișoara Goth, deci la acest capitol nu mă pot plânge și nu pot spune că am avut așteptări. La urma urmei, e o carte pentru copii și e firesc să fie așa. Însă, în roman au fost introduse niște parodii ai fraților Bronte, care aveau o trăsătură definitorie de caracter: timiditatea. Și au fost portretizați atât de exagerat, încât deja devenea stânjenitor. Sunt sigură că persoanele timide nu trebuie să scrie pancarde de fiecare dată când spun ceva, dar corectați-mă dacă greșesc.

         Am apreciat doar două lucruri la această carte: ilustrațiile minunate și faptul că a fost scurtă și ușor de citit, în rest a fost o adevărată catastrofă. Voi citi și următorul volum deoarece este ultimul din serie și pentru că vreau să văd dacă acesta îl va surclasa pe cel anterior. 
        Lectură plăcută!

Celelalte volume din seria Domnișoara Goth: