Forma Apei de Guillermo Del Toro și Daniel Kraus (recenzie, editura Polirom)

Titlu original: The Shape of Water
Gen: young adult,  romance
Editura: Polirom
An de apariție: 2017
Număr de pagini: 419
Rating: 
Mulțumesc Libris pentru acest roman! 

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„-Creatura aia n-a vrut să facă rău nimănui, suspină. Vreme de secole, n-a făcut rău nimănui. Noi i-am făcut asta. Noi am târât-o aici. Noi am torturat-o.Ce mai urmează, Lev? Ce specii mai ștergem apoi de pe fața pământului? Pe noi înșine? Așa sper. Pentru c-o merităm.

       

Este anul 1962 și Elisa Esposito o fată mută, rămasă din copilărie fără părinți, crescută la un orfelinat este o simplă angajată în postul unei femei de serviciu la un centru de cercetare. Duce o viață al naibii de grea, încă de când era mică era tratată cu o oarecare reticență din partea oamenilor. Întotdeauna s-a integrat mai greu (sau deloc) în societate și de aceea toată viața a fost retrasă, a renunțat la ideea de normalitate și s-a săturat de toate momentele în care oamenii râdeau de ea. Odată cu acest job în viața Elisei a apărut și Zelda, cea mai bună prietenă și în același timp colegă la serviciu.  Fetele își împărtășeau toate secretele una alteia având o noapte întreagă la dispoziție pentru a discuta vrute și nevrute. 

Toată acțiunea din Forma apei prinde puțină culoare în momentul în care se întâmplă ceva în centrul Ocam. Se întâmplă ceva în laboratorul F-1, laborator în care nu aveau acces numai cu acordul unui superior. Într-o seară oarecare, pe lista lor cu încăperi se află și această cameră. Punctul critic în care Elisa Esposito l-a văzut pentru prima dată pe Deus Brânquia, creatura care a ajuns să o cucerească și de care s-a îndrăgostit. 
Totul începe să se schimbe în viața fetei din momentul în care aceasta l-a întâlnit pe „aquaman” și ajunge să se gândească numai la el, numai la viața petrecută alături de el și la tot felul de posibilități prin care s-ar putea strecura în F-1 fără să fie sancționată.

„O fată zicea „Tipul m-a făcut să mă simt cineva”, iar Elisa s-a gândit luni de zile la asta. Cum o fi să te simți cineva? Să exiști dintr-odată nu doar în lumea ta, ci și în a altuia?”

De ce i-am dat numai trei steluțe romanului lui Guillermo Del Toro și Daniel Kraus despre care am auzit o grămadă de lucruri pozitive? Pentru că nu prea a fost pe gustul meu, mie nu-mi place să stau mai mult de 200 de pagini și să citesc despre... mai nimic? Chestii irelevante care m-au plictisit la maximum și care m-au băgat în reading-slump. Mi-a plăcut că aici, personajele au fost foarte bine definite, am putut să relaționez cu ele în adevăratul sens al cuvântului și de asemenea și imaginile care erau prezente în fiecare capitol au ajutat.

Nu știu nimic despre film dar trebuie să recunosc că nu prea mi-a plăcut de Elisa, mi s-a părut puțin cam toantă și adesea mi s-a părut că o căuta cu lumânarea, deși scăpa ieftin de cele mai multe ori, fără prea multe bătăi de cap. Mi se pare că povestea nu a fost destul de concisă și nu mi-a plăcut că acțiunea a început la pagina 400 din 419. 

Despre sfârșit nu mai vreau să zic nimic, mi s-a părut cam pueril și m-am așteptat la el așa că nu a fost ceva wow chiar dacă au fost câteva întorsături de situație eșuate.

I-am dat trei steluțe pentru stilul în care aceasta a fost scrisă și pentru originalitate. Per total, vă recomand cartea pentru o lectură ușoară în care să nu te prea implici emoțional.

Regele Malefic, Făpturile Văzduhului #2 de Holly Black (recenzie, editura Storia)

Titlu original: The Wicked King (The Folk of the Air, #2)
Gen: fantasy, ya
Editura: Storia Books
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 352
Rating:

Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Tac și mă gândesc la băiețelul pe care l-am văzut în globul de cristal. La băiețelul care încă spera că va fi iubit. Mărturisirea lui Cardan, cu privire la persoana în care s-a transformat după aceea, mă bântuie: credea că sunt rău, așa că am devenit și mai rău. -pagina 306.

            

Atenție! Această recenzie ar putea conține spoilere din volumul anterior!

SINOPSIS:

 După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

  Prima carte din această serie a fost bunicică, nu a fost una dintre preferatele mele de pe anul acesta, o lectură ușoară de m-am putut bucura chiar la începutul anului și trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca această carte să-mi schimbe părere în vreun fel despre serie, nu m-am așteptat nici în ruptul capului să ajung să o îndrăgesc și să tânjesc după o continuare atât de mult. 

  Povestea lui Jude continuă, numai că, acum, ceva s-a schimbat pe tărâmul zânelor din ținutul Elfhame, Cardan, cel mai mare și crud dușman al protagonistei a fost încoronat numai și numai cu ajutorul lui Jude, astfel, făcând un pact, Jude fiind mâna dreaptă a acestuia, cea care îi controlează din umbră toate acțiunile. 

  Trebuie să recunosc că m-am plictisit groaznic la începutul acestei cărți, simțeam mereu nevoia să fac o pauză pentru că lucrurile au fost foarte grăbite în acest volum, prea multă informație și prea multe detalii politice amețitoare care înverșunau pagini întregi. Recunosc faptul că undeva pe la mijlocul cărții, mă gândeam serios să pun cartea de-o parte, cu gândul că voi reveni cândva la ea dar inima nu m-a lăsat pentru că am auzit atât de multe păreri pozitive care îmi apăreau în minte de fiecare dată când am vrut să renunț și chiar mă bucur că nu am făcut-o, mă bucur din toată inima că am lecturat cartea până la ultima pagină, și de această dată, nu glumesc când spun că am lecturat-o până la ultima pagină, mi-a plăcut atât de mult încât am citit și mulțumirile autoarei, ceea ce nu prea se întâmplă în cazul meu. 

  După cum spuneam, acțiunile lui Cardan sunt cumva controlate de către Jude, fapt care ar putea să-l irite pe tânărul rege dar lăsând impresia că acesta este supus și pregătit să asculte ordinele fetei, ordine pe care nu întârzie să le îndeplinească imediat ce la primește.

Populația ținutului vede această funcție pe care a primit-o Jude foarte nepotrivită având în vedere statutul ei de muritoare pe care nu încearcă să-l ascundă. 

  

  Lumea nu înțelege ce se petrece și nu înțelege de ce Jude pune coroana însângerată pe capul celui mai mare dușman pe care l-a avut în copilărie, acesta tachinând-o și punând-o în niște situații urâte în volumul anterior. Dar, mai important, nimeni nu înțelege cum de Cardan, cel mai crud băiat a ajuns să numească o muritoare mâna lui dreaptă. Însă, Oak, fratele cel mic al protagonistei este moștenitor de drept la tron, aceasta fiind de fapt, înțelegerea. Cardan este obligat să părăsească tronul și să predea coroana însângerată fratelui mai mic, celălalt moștenitor de drept imediat ce acesta va fi pregătit să domnească un întreg ținut. 

„M-am obișnuit cu frumusețea lui Cardan, dar nu și cu vreun semn de vulnerabilitate. E ciudat să-l văd fără hainele lui simandicoase, fără limba ascuțită și privirea malițioasă care îl protezează ca o armură.” -pagina 69

  Însă, sentimentele lui Jude pentru tânărul Cardan sunt mult mai puternice de fapt și asta o împedică în luarea unei decizii raționale în momentul în care regele îi cade la picioare și îi promite totul. Fiind orbită de iubirea pe care i-o poartă, Jude alege să-l creadă și să accepte târgul regelui, însă fata uită o regulă importantă, o regulă importantă ca un țel după care să te ghidezi în această lume: Zânele nu pot minți, dar te pot lua pe ocolite omițând anumite detalii importante care mai târziu îți vor veni de hac.

  Sfârșitul acestei cărți m-a pus rău de tot pe gânduri, m-a făcut să vreau următorul volum cu toată ființa mea și m-a făcut să tânjesc după relația toxică și imposibilă dintre personajele principale.
Mi-a plăcut modul în care a fost scrisă deși aș fi vrut să fie mai multe momente romantice între cele două personaje în locul scenelor politice care, după cum am spus și mai sus, au umplut pagini întregi.
Modul în care scrie Holly Black mi se pare unul aparte și îl apreciez foarte mult, nu știu dacă o să reușesc să aștept până când se va traduce volumul trei pentru că deja mă mănâncă foarte tare palmele și luna noiembrie este foarte departe. 😕

Nu uitați dacă doriți să aflați mai multe despre textmarkerele, textlinerele și pixuri Stabilo și Pentel puteți face asta printr-un singur click aici și aici.

Regenzie în parteneriat cu editura:

click pe poză pentru mai multe povești minunate!

În versiunea originală, Scufița Roșie e păcălită să-și mănânce bunica

  Basmele sunt pline de lucruri teribile și înfricoșătoare, și versiunea originală a  „Scufiței Roșii” nu face excepție de la regulă. Surorile Cenușăresei își taie părți din picioare înainte de bal. În versiunea lui Hans Christian Andersen a cărții „Mica Sirenă”, sirena se sinucide. Și chiar și celebrele basme ale fraților Grimm includ povești precum „Fata fără mâini” și „Moartea găinușei”.

 Scufița Roșie este o poveste destul de sumbră în varianta originală. Spre deosebire de versiunea modernă, când o fetiță naivă și credulă, care nu poate să facă diferența dintre un lup și propria ei bunică, scapă la final, în majoritatea versiunilor vechi, Scufița e mâncată de vie. Și acesta e doar începutul lucrurilor oribile care se întâmplă în „Scufița Roșie”.

Scufița Roșie a fost povestită timp de secole întregi, dar nu obișnuia să aibă un final fericit

 Cu mult timp înainte să fie scrisă pentru prima dată, „Scufița Roșie” a fost o poveste populară transmisă timp de secole întregi prin viu grai. Antropologul Jamie Tehrani susține că basmul nu a fost inventat de Charles Perrault, autorul „Poveștilor Mamei Mele Gâsca” și prima persoană care a scris Scufița Roșie. Istoricul Robert Darnton explică faptul că poveștile lui Perrault provin din tradiția orală - cel mai probabil, de la asistenta fiului lui, de la care a împrumutat numele de Mama Gâscă.

 Dar poveștile Scufiței Roșii au rădăcini mult mai adânci, și au parcurs o mulțime de versiuni. Chiar și după versiunea franceză a lui Perrault, povestea s-a răspândit până în Germania și Anglia, transmisă de refugiați francezi ai Războiului Religiilor și ai unor conflicte mai recente, până când Frații Grimm au scris-o din nou în secolul al XIX-lea. De fapt, povestea unei fetițe care se plimbă prin pădure, purtând o scufie datează încă din secolul al XI-lea, când un poet belgian a scris povestea.

Lunga istorie a poveștii include o gamă largă de schimbări care transformă povestea tulburătoare de canibalism și pedofilie în versiunea pe care o aud copiii în zilele noastre, care are un final fericit.

Scufia roșie ar putea reprezenta pubertatea... sau păcatul

 Una dintre trăsăturile definitorii ale Scufiței Roșii este scufia ei roșie, care apare în aproape fiecare ilustație a poveștii produsă în ultimii 200 de ani. Dar în unele versiuni a poveștii, fetița nu purta scufia deloc. O poveste spusă prin secolul al XVII-lea în Franța descria personajul pur și simplu ca o „fetiță”. În alte versiuni, scufia e făcută din aur. Scufia roșie nu apare până în secolul al XVII-lea.

 Scufia roșie și-a făcut pentru prima oară apariția în versiunea lui Perrault, dar a fost așa un detaliu popular încât a ajuns să definească povestea. Psihoanalistul Erich Fromm a susținut că scufia roșie era un simbol al menstruației, transformând povestea într-o lecție morală pentru tinerele fete care s-ar putea „abate de la drum”, riscându-și astfel onoarea. Lupul, în versiunea lui Fromm, este un seducător de fetițe.

 Roșul era o culoare asociată cu păcatul când Perrault a scris pentru prima dată povestea în 1690. Și mai mulți flcloriști semnalează cum culoarea roșie era de multe ori un simbol al fetelor care ajungeau la pubertate, făcând astfel legătura cu menstruația. Când lupul o păcălește pe Scufița Roșie și o mănâncă, mesajul este foarte clar: ai grijă la prădătorii  care vor să profite de fete tinere. 

Lupul o îndeamnă pe fetiță să se dezbrace și să se urce în pat cu el

Una dintre versiunile originale ale „Scufiței Roșii” devine sumbră foarte repede. Când fetița ajunge la casa bunicii, unde lupul este deghizat drept bunica ei, lupul o pune pe Scufiță să se dezbrace. În poveste, lupul spune, „Dezbracă-te și urcă în pat cu mine.” Când Scufița întreabă ce să facă (,) cu șorțul ei, lupul spune, „Aruncă-l în foc, nu vei mai avea nevoie de el.” 

 După ce Scufița face întocmai, lupul o îndeamnă să-și scoată de asemenea corsajul, fusta, cămășuța și ciorapii. După fiecare articol de îmbrăcăminte, lupul repetă replica „Aruncă-l în foc, nu vei mai avea nevoie de el.” După ce și-a scos hainele, Scufița se suie în pat cu lupul. Abia atunci își dă seama că ceva e în neregulă cu „bunica ei”.

 „O, bunico! Ce păroasă ești!” declară Scufița. În versiunile din ziua de azi ale basmului, Scufița cu siguranță nu se dezbracă.

Scufița Roșie e păcălită de lup să-și mănânce bunica

Chiar înainte ca Scufița să se urce în pat cu lupul, versiunile mai vechi ale poveștii sunt macabre. Când lupul se strecoară în casa bunicii, el o omoară și măcelărește pe bătrână. Îi toarnă sângele într-o sticlă și îi pune felii din carne pe o farfurie.

 De parcă asta n-ar fi fost destul de crunt, când Scufița Roșie apare în peisaj, povestea se transformă brusc într-una de canibalism familial. Când Scufița îi dăruiește lupului pâinea și laptele, el spune, „Servește-te și tu cu ceva, scumpo. Vei găsi vin și carne în cămară.” Arată spre sângele și carnea bunicii. Scufița mănâncă gustărie, și o pisicuță îi șoptește, „Secătură! Să mănânci carnea și să bei sângele bunicii tale!”

 Sunt câteva paralele aici la o tradiție religioasă de a lua împărtășania - corpul și sângele lui Hristos. Cu toate acestea, canibalismul a fost omis din versiunile mai recente ale poveștii din motive evidente.

Scufița Roșie scapă într-una dintre versiuni cu ajutorul unui pretext original

În majoritatea versiunilor Scufiței Roșii, fetița nu-și dă niciodată seama de deghizarea lupului - ceea ce este destul de surprinzător, din moment ce majoritatea oamenilor ar recunoaște un lup îmbrăcat cu o cămașă de noapte. Probabil Scufița n-avea cea mai bună vedere.

Dar într-o versiune, Scufița reușește să scape din capcana lupului. În momentul în care se suie în pat cu el, observă că el n-arată exact ca bunica ei. Scufița inventează o minciună ca să părăsească patul: spune că trebuie să defecheze și că nu vrea să o facă în patul bunicii. Lupul o lasă să se ducă în pădure, dar o înfășoară cu sfoară ca să nu poată scăpa. În această versiune, fata păcălește lupul trecând sfoara peste o ramură și fugind. În sfârșit, o mișcare inteligentă!

În versiunea lui Perrault, Scufița Roșie nu are un final fericit

În plus, pe lângă moartea iminentă a bunicii, versiunea din Mama Gâscă a Scufiței Roșii nu se termină mai bine nici pentru Scufiță. După ce fetița e păcălită să se suie în pat cu lupul, ei au faimosul dialog:

-Bunico, de ce ai mâinile așa mari?

-Ca să te îmbrățișez mai bine, scumpo.

-Bunico, de ce ai urechile așa mari?

-Ca să te aud mai bine, copila mea.

-Bunico, de ce ai ochii așa mari?

-Ca să te văd mai bine, copila mea.

Și într-un final, Scufița spune:

-Bunico, de ce ai dinții așa mari? 

Iar în acel moment, lupul spune, „Ca să te mănânc mai bine” și după sare și o mănâncă pe Scufiță. Acesta este sfârșitul poveștii în colecția lui Perrault - nu intervine niciun pădurar prietenos sau salvator pentru Scufiță.

Lecția morală din povestea lui Perrault este destul de dură și în întregime despre prădători

La sfârșitul poveștii, Charles Perrault include o morală, în caz că cititorii nu au ințeles mesajul textului. El spune, „Copiii, în special, tinerele domnișoare frumoase și bine dezvoltate, ar trebui să nu vorbească niciodată cu străinii, deoarece dacă fac asta, s-ar putea să-i asigure masa unui lup.”
Și în caz că analogia cu lupul este prea mult pentru căpșoarele copiilor, Perrault adaugă „Am spus <<lup>> dar există diferite tipuri de lupi. Sunt și unii seducători, tăcuți, politicoși, cuminți, încrezători și simpatici, care urmăresc tinere domnișoare până acasă și pe străzi.” Citind printre rânduri, Perrault avertizează fetele că lupii ar putea apărea ca bunici delicate, chiar dacă intențiile lor sunt rele. Perrault conchide spunând, „Din păcate, acești lupi delicați sunt cei mai periculoși dintre toți.”
Lecția morală pentru tinere este foarte clară: păziți-vă de prădătorii care vor să profite.

În versiunea fraților Grimm, Scufița îi umple burta lupului cu pietre

Una dintre cele mai familiare versiuni ale „Scufiței roșii” este povestită de frații Grimm în secolul al XIX-lea. Dar chiar și sfârșitul lor, care o salvează pe Scufiță și pe bunica ei, are o întorsătură înfricoșătoare. Frații Grimm introduc pădurarul care salvează ziua chiar după ce Scufița Roșie este mâncată de lup.
Pădurarul îl găsește pe lup odihnindu-se după festin și îi taie burta cu foarfecele. Fata și bunica sar afară, cu Scufița plângând „O, ce frică mi-a fost! Era așa întuneric în burta lupului!” După Scufița preia cazul și îi umple burta lupului cu pietre mari. Lupul aparent doarme pe parcursul întregului proces, dar când se trezește și încearcă să fugă, pietrele sunt așa de grele încât cade la pământ mort.
Deși nu e canibalism și nu se mai dezbracă nimeni, este totuși o întorsătură sumbră a evenimentelor pentru un basm.

În versiunea fraților Grimm, Scufița îi umple burta lupului cu pietre

E greu de închipuit copii care ascultă versiuni mai vechi a poveștii „Scufița roșie”. Până la urmă, în ziua de azi nu prea încurajăm copiii să-și mănânce bunicile. Dar povestea lui Perrault din secolul al XVII-lea ne reamintește că basmele aveau original menirea să educe copiii cu privire la pericole adevărate -nu doar lupi, ci cei care voiau să profite de tinere domnișoare, păcălindu-le să se dezbrace și să se suie în pat. Într-un cuvânt, Scufița Roșie și celelalte basme sunt echivalentul medieval a „Cu cât știi mai multe, cu atât mai bine.”
Variantele terifiante a Scufiței roșii ne indică faptul că basmele au fost create și recreate în anumite cadre spațio-temporale. Versiunea lui Charles Perrault din Franța secolului al XVII-lea este diferită de versiunea germană din secolul al XIX-lea popularizată de Frații Grimm. Basmele comunică mesaje specifice care sunt strâns legate cu acele culturi, deci, din anumite puncte de vedere, versiunile mai vechi a „Scufiței Roșii” sunt oglinde spre trecut.

Cuplul real care a inspirat „Frumoasa și bestia” a dus o viață extrem de tragică

E o poveste veche de când lumea - sau, cel puțin veche de vreo 500 de ani. Dar cuplul real care a inspirat Frumoasa și bestia a dus o viață tragică. Adevărații frumoasa și bestia au fost Catherine și Petrus Gonsalvus și au fost tratați ca niște ciudățenii ale naturii de către regii și reginele Europei. Cu toate că povestea lui Petrus și a Catherinei nu este singura sursă de inspirație a basmului, cele două se aseamănă vizibil de mult.
Singura diferență sunt marile orori pe care le-a suferit familia lui Petrus Gonsalvus. Când avea doar 10 ani, Petrus a fost închis într-o cușcă și tratat ca un animal. Doamna Catherine Gonsalvus a fost păcălită de o regină malefică pentru a se căsători cu sălbaticul cu care nici măcar nu s-a întâlnit până în ziua nunții. Și ceea ce regii Europei le-a făcut copiilor din familia Gonsalvus este chiar mai tulburător. În povestea tragică a Catherinei și a lui Petrus, nu este niciun final fericit.

Povestea reală nu a avut parte de un final fericit

În versiunea Disney a Frumoasa și Bestia, Belle este o fată inteligentă, determinată și frunoasă care se îndrăgostește de un bărbat care a fost blestemat să arate ca o bestie. În ciuda blestemului, bestia are ochi blânzi și e moale pe interior, plus că are o slăbiciune pentru Belle. 

Frumoasa și bestia primesc un final de poveste când dragostea lor rupe blestemul, și cei doi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți în castel. Povestea e cam aceeași în filmul animat din 1991 și în cel live-action din 2017. Însă cuplul real care a inspirat povestea nu a primit un final fericit, și nu a fost niciun blestem de rupt - „bestia” a trebuit să trăiască cu boala lui până la sfârșitul zilelor sale.

Adevărata bestie a fost închisă într-o cușcă și făcută cadou regelui

Adevărata bestie - deși nu-i plăcea să i se spună bestie - a fost un bărbat pe nume Petrus Gonsalvus. El s-a născut în 1537 în Insulele Canare, și a avut o boală ereditară care îl făcea foarte păros. În loc să fie tratat ca o persoană, Petrus era luat drept un sălbatic.

Povești despre sălbatici au circulat de-a lungul secolelor. Ei erau văzuți mai mult animalici decât umani, barbari care trăiau la limitele civilizației. Și din păcate, toată lumea credea că tânărul Petrus cumva nu era complet om din cauza bolii lui.

Când avea doar 10 ani, Petrus Gonsalvus a fost închis într-o cușcă de fier, unde i se dădea de mâncare carne crudă și hrană de animale. În 1547, tânărul Petrus a fost expediat în Franța drept cadou pentru Regele Henry al II-lea al Franței la încoronarea acestuia.

La curtea franceză, Petrus a fost închis în temniță și privit ca un barbar

Când Petrus a ajuns în Franța, a fost închis imediat în temniță pentru a fi ținut sub observație, de parcă ar fi fost vreun animal sălbatic. Doctorii de la curte și învățații l-au împuns și l-au întors pe toate părțile și au concluzionat că nu era un sălbatic - era doar un băiețel de 10 ani cu păr moale și gros care îi creștea pe față și membre. Petrus le-a spus chiar și numele lor, pe care francezii l-au transformat din Pedro Gonzales în Petrus Gonsalvus.

Regele Henry a declarat că Petrus ar trebui să primească o educație. În ochii regelui, Petrus era încă un barbar incapabil de a învăța, așa că Henry nu s-a așteptat ca Petrus să reușească. Dar tânărul Petrus a șocat întreaga curte când a devenit fluent în latină și a învățat bunele maniere. După ce a infirmat stereotipele despre „bestii”, Petrus a devenit un oaspete important la curte.

Petrus a fost tratat ca un animal de companie uman la curtea franceză

Odată ce Petrus s-a dovedit a fi o și mai mare curiozitate - un barbar care putea fi educat - a devenit o figură importantă la curtea regelui Henry. Împreună cu educația sa aleasă în cel puțin trei limbi, lui Petrus i s-a permis să se îmbrace ca un nobil și să mănânce hrană gătită. Regele chiar a declarat că îl place pe Petrus, ceea ce era considerată o mare onoare în secolul al 16-lea.

Dar în ciuda tratamentului îmbunătățit - nu mai era încuiat într-o cușcă sau temniță - Petrus era încă privit drept mai mult decât uman, o ciudățenie a naturii menită să amuze vizitatorii de la curte. Exact ca piticii care erau ținuți la palat pentru distracție, Petrus era tratat ca un animal de companie uman.

Artistul Agostino Carracci chiar a pictat un portret a trei membrii de la curtea regelui Henry, unde Petrus era înfățișat dezbrăcat, purtând doar o mică bucată de blană, un simbol al statutului lui drept sălbatic. Portretul a fost intitulat Blănosul Harry, Nebunul Peter și Micul Amon.

Petrus avea o boală rară numită hypertrichosis sau creștere excesivă a părului

Petrus este prima persoană cunoscută ca suferind de hypertrichosis, o boală ce cauza creșterea excesivă a părului pe față și trup. Hypertrichosis e extrem de rară - se cunosc doar 50 de cazuri în întreaga istorie. Dermatoloaga Sarah K. Taylor raportează că „Încă din Evul Mediu, aproximativ 50 de indivizi cu hypertrichosis congenitală au fost descriși, și, conform celor mai recente estimări, aproximativ 34 de cazuri sunt documentate adecvat și definitiv în literatură.”

Dar oamenilor de la curtea franceză nu le păsa de boala lui Petrus; ei doar voiau să se mire de „barbarul” care era îmbrăcat ca un nobil.

Regina Catherine de Medici a crezut că ar fi amuzant să-l mărite pe Petrus cu o fată frumoasă

După moartea regelui Henry, mama lui Catherine de Medici a condus Franța. Avea o reputație pentru fapte meschine, precum atunci când și-a invitat rivalii religioși la Paris pentru o nuntă aranjată și după a comandat măcelul a mii de oameni pe stradă. Regina Catherine a crezut că ar fi amuzant să-i aranjeze o nuntă lui Petrus, dar a decis să nu-i spună viitoarei lui soții despre boala lui.

Regina Catherine și-a găsit „frumoasă” într-o fecioară tânără care era de asemenea numită Catherine. Era fiica unui servitor regal, și regina abia aștepta să vadă ce fel de copii ar putea să producă frumoasa cu bestia. Vor fi acoperiți de păr ca tatăl lor? Regina Catherine spera să-și facă rost de propriile ei animăluțe de companie de pe urma acestei nunți neconvenționale.

Frumoasa l-a întâlnit pe Petrus în ziua nunții și a fost cu adevărat șocată

Când regina Catherine de Medici a anunțat-o pe fecioara Catherine că în curând se va căsători, nu era nicio cale de a refuza oferta reginei de măritiș. Așa cum regii și reginele nu aveau nimic de spus în legătură cu partenerul lor, așa și nobilii puteau dicta la rândul lor mariajul oamenilor de la curte. Dar regina Catherine avea pregătită o mare surpriză pentru mireasă: soțul ei era acoperit cu păr.

Reacția lui Catherine la înfățișarea soțului ei nu a fost consemnată, dar bârfele conform cărora frumoasa era nefericită cu uniunea au început să circule. În mod cert, să găsească un sălbatic la altar trebuie să fi fost un șoc pentru tânăra Catherine. Dar, după un timp, ei a început să-i pese de Petrus, iar cei doi au fost căsătoriți pentru 40 de ani.

Cupul a avut 7 copii - și 4 dintre ei aveau păr ca tatăl lor

La câțiva ani după nunta lor, Catherine și Petrus au avut doi copii, niciunul dintre ei nu a fost născut cu boala tatălui lor. Regina Cathrine trebuie să fi fost tare supărată că „experimentul” ei n-a dat roade. Dar apoi următorii doi copii au fost acoperiți de păr, demonstrând astfel Europei nobiliare că frumusețea nu domina întotdeauna bestialitatea.

Cathrine și Petrus au avut 7 copii în total, și patru dintre ei au fost născuți cu boala tatălui. Curțile regale din Europa au luat-o razna când au auzit despre Gonsalvi, iar familia Gonsalvus și-a petrecut o mare parte din timp făcând turneuri prin Europa pentru ca nobilii să se poată holba la ei.

Familia Gonsalvus a fost dată de la o familie nobiliară la alta

Catherine, Petrus și copiii lor au fost trimiși într-un turneu pentru a amuza nobilii europeni. De-a lungul Europei, oamenii se mirau de „familia sălbatică” și naturaliștii au studiat copiii. În anii 1580, mulți curteni s-au oferit să le facă portrete celor din familia Gonsalvus. În portrete, „copiii sălbatici” erau mereu înfățișați în rochii de nobili, de parcă ar fi vrut să contrasteze diferența dintre aparența lor animalică și statutul de om civilizat.

În anii 1590, faimosul naturalist Ulisse Aldrovandi a examinat-o pe fiica de 8 ani a lui Petrus și a Catherinei și le-a făcut un desen al familiei. Mulți autori au publicat descrierile lor ale „curiozităților”, de parcă copiii n-ar fi fost ființe umane.

Copiii sălbatici au fost dăruiți familiilor nobiliare pe post de animal de companie

Familia s-a așezat într-un final în Parma, Italia, unde ducele Ranuccio Farnese i-a angajat. Dar familia Gonsalvus era încă tratată drept proprietate - nu era nicio cale pentru ei ca să trăiască o viață normală. În loc de asta, boala lor a fost exploatată de aristocrații care voiau să se minuneze de ciudățeniile naturii. Într-o întorsătură tragică de situație, ducele i-a gonit de acasă pe cei patru copii păroși ai lui Petrus și i-a făcut cadou prietenilor lui nobili. Exact ca Petrus, erau văzuți drept animale mai dregabă decât oameni.

Nu există nicio pictură a copiilor lui Petrus care nu erau născuți cu boala acestuia. Aceia nu erau considerați curiozități și prin urmare nu meritau să fie consemnați.

Erau Catherine și Petrus îndrăgostiți? Putem doar să ne dăm cu presupusul.

Acest portret a Catherinei și al lui Petrus e un indiciu pentru elucidarea adevăratei relații dintre cei doi.Deși au fost căsătoriți timp de 40 de ani și au produs șapte copii, au fost ei cu adevărat îndrăgostiți? Mariajul lor a fost aranjat drept o glumă pentru nobilimea europeană, iar copii lor au fost smulși din brațele lor și tratați ca animale de companie la curte. Povestea lor este atât de tristă că e de mirare că a ajuns la baza basmului Frumoasa și bestia.

Dar cum rămâne cu relația dintre Catherine și Petrus? Indică mâna lui Catherine pe șoldul lui Petrus căldura dintre cei doi? Sau privirea încremenită și îngândurată de pe fața ei face aluzie la ceva mult mai tragic?