duminică, 10 decembrie 2017

Recenzie: Domnișoara Goth și fantoma șoricelului de Chris Riddell

Titlu original: Goth Girl and the Ghost of a Mouse
Gen:  roman grafic, fantasy, gothic
Editura: Corint Junior
An apariție: 2017
Număr de pagini: 224
Rating:    
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Făcu o pauză și ridică din umerii străvezii.
-Dintr-un motiv care-mi scapă, s-ar părea că te bântui.
-Nu mă supăr, îi zise Ada, care prinsese drag de el. Poți să mă bântui cât poftești, dacă asta te înveselește.
”
      

Celebrul ilustrator Chris Riddell creează un univers magic, plin de aventură și mister, pe fundalul uneia dintre cele mai întunecate epoci ale lumii: cea victoriană. Împletește realul cu imaginarul și reușește să facă referire la mulți scriitori celebrii și la opere lor, cu care sunteți cu siguranță familiari. Iar în centrul acțiunii situează o fetiță extrem de curajoasă numită Ada Goth.

Ilustrațiile din roman sunt absolut superbe. Și recunosc (din nou) că am cumpărat și cartea aceasta pentru că nu am putut rezista unei așa bijuterii literare. Toate desenele sunt făcute la detaliu și n-ar putea fi mai încântătoare de atât, fără nicio exagerare. Chris Riddell transmite cam aceeași cantitate de emoții prin desenele lui cât și prin poveste în sine, dacă nu chiar mai multe. Aș cumpăra orice ar scrie acest om din simplul motiv că fiecare roman de-al lui e acompaniat de așa opere de artă.

Protagonista este fiica lordului Goth, și deci, moștenitoarea unei moșii imense numite Ghastly-Gorm Hall. Cu toate acestea, am apreciat la ea că nu s-a purtat nicio secundă ca un copil răsfățat și cu nasul pe sus. S-a purtat ca unul total obișnuit în ciuda statutului ei, al frumuseții și al tuturor atuurilor de care dădea dovadă, și a ajuns să se împrietenească până și cu una dintre fetele de la bucătărie.

Cum am menționat și mai sus, în carte apar o grămadă de referiri la diverși scriitori, unul dintre cei mai celebrii amintiți este chiar Mary Shelly, ce apare sub numele de Mary Shellfish și ajunge să se ia la harță cu monstrul creat în romanul ei, Exploratorul Polar. Sunt foarte foarte multe astfel de cazuri cu autori mai puțin cunoscuți, din păcate fără notele de subsol nici nu m-aș fi prins la unele dintre ele. :))

Și legat de notele de subsol, scriitorul s-a gândit să le denumească „Note de picior” ( în engleză termenul este footnotes și aceasta ar fi traducerea literală). Aceste note sunt scrise de piciorul unui scriitor celebru ucis într-un război. Mi s-a părut un început genial pentru o carte.



Unul dintre lucrurile care mi-a dat mari bătăi de cap la „Domnișoara Goth și fantoma șoricelului” este că uneori, povestea nu coincide cu imaginile. De exemplu, în carte scrie că Ada semăna leit cu mama ei, că aveau amândouă aceeași ochi verzi și păr brunet, dar ea pe copertă are ochii albaștri. Și, când trebuia să meargă să ia cina cu invitații tatălui ei este descrisă fix îmbrăcămintea de pe copertă, doar că e albastră, nu mov. Mi se pare frustrant și nu văd logica.

Ca și în Scooby Doo, cartea de față ne demonstrează prin „ancheta” Adei și a prietenilor ei că uneori, adevărații monștrii nu sunt cei care ne îngheață venele când citim despre ei în legende, cum ar fi  vampirii, ciclopii, fantomele și alte asemenea, ci mai degrabă ființe cu care discutăm în fiecare zi și care sunt complet normale până în momentul în care se încarcă de lăcomie sau dușmănie și ajung să atace până și un om fără de care n-ar fi putut să se descurce.

Dominșoara Goth și fantoma șoricelului a fost cu siguranță o lectură unică, amuzantă și cu niște ilustrații fascinante. Din păcate, mi s-a părut că autorul a descris prea puțin împrejurimile în unele contexte și lucrurile au devenit oarecum confuze și greu de urmărit. Cu toate acestea, abia aștept să apară și la noi următoarele volume din serie, deoarece am mari așteptări de la ele. 
P.S. Când veți cumpăra romanul, veți primi o cărticică cadou cu aventurile șoricelului fantomă cu care se împrietenește Ada. :)

duminică, 12 noiembrie 2017

Recenzie: Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry

Titlu original: Le petit prince
Gen: clasic, SF, filosofie
Editura: Rao, Colecția: Biblioteca opere xx
An apariție: 1943, Număr de pagini: 93
Rating:
Cartea poate fi achiziționată de aici. 
Cărticica mi-a fost oferită spre recenzare de către librăria online Libris, la ei găsiți cărți de beletristică și multe altele, iar la comenzi mai mari de 30 de lei transportul este gratuit :)
„Micul prinț se duse să vadă trandafirii.
-Nu semănați deloc cu trandafirul meu, nu sunteți încă nimic. Nimeni nu v-a îmblânzit și nici voi nu ați îmblânzit pe nimeni. Sunteți la fel cum era vulpea mea. Nu era decât o vulpe asemănătoare cu o sută de mii de alte vulpi. Dar mi-am făcut-o prietenă, iar acum e fără seamăn pe lume.”
         
Dacă te-aș întreba de Micul prinț mi-ai spune că este o carte pe care ai citit-o în clasa a treia sau acum 20 de ani, în orice caz cu mult timp în urmă, că este o carte pentru copii, evident, despre un băiat micuț și naiv de pe altă planetă și călătoriile sale intergalactice. Și răspunsul tău n-ar putea fi mai greșit decât atât. Desigur, copii mici văd atât prin această carte, dar ar fi tragic ca noi ceilalți să nu încercăm să analizăm ceea ce a vrut autorul să zică printre rânduri.

Nu este fantezia nimănui că autorul a dedicat această carte copiilor și adulților deopotrivă. Încă de la începutul ei, i-o dedică lui Leon Werth, iar unul dintre motivele pentru care face acest lucru este că „acest om pricepe tot, chiar și cărțile pentru copii”. Mi s-a părut intrigant să citesc o lectură atât de specială, deoarece rar găsești o carte bidimensională. Trebuie, de asemenea, să-i dau dreptate profesoarei mele de limba română, pe măsură ce te dezvolți, întelegi altceva din această carte.
Vă sperie imaginea de mai sus? Adulții vor întreba de ce i-ar speria o pălărie. Doar copiii au imaginația necesară de a observa că desenul nu înfățișează de fapt o pălărie, ci un șarpe boa care înghițise un elefant. Pentru că oamenii mari au nevoie mereu de explicații, naratorul realizează și un desen cu interiorul șarpelui boa. Așa începe povestea din Micul prinț.

Motivul pentru care Antoine de Saint-Exupery critică atât de dur adulții e pentru a semnala problemele încă prezente în societatea umană. Suntem atât de obsedați de numere, încât suntem mereu prea ocupați pentru lucrurile esențiale vieții. Nu considerăm important să mirosim o floare, să privim puzderia de stele de pe cer, sau să zâmbim unui prieten. Nu știm să apreciem importanța a ceea ce deținem și vrem mereu ceea ce nu putem obține. Dorim lucruri care nu ne folosesc la nimic, luptăm pentru ele și abia după ce le obținem realizăm cât de inutile sunt de fapt. Toate aceste învățături sunt cuprinse într-un mod miraculos în cartea aceasta mică.
„Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.”
Cuvintele sunt de prisos, vă puteți imagina cât de mult am adorat „Micul prinț” din simplul fapt că mi-am achiziționat-o în două ediții. Este o carte atât de importantă, încât sper ca într-o zi să învăț limba franceză pentru a o citi în original. Nu aveți absolut niciun motiv pentru care să nu o cumpărați și să o aveți în bibliotecă. Aici de exemplu, este 4 lei. Nu aveți nicio scuză pentru care să nu o citiți, este o carte atât de mică încât nu are nici 100 de pagini, cu tot cu imagini, și vă va răpi o oră din viață lecturarea ei. O oră după care veți vedea toate lucrurile altfel.

luni, 2 octombrie 2017

Recenzie: „Nu veți avea ura mea” de Antonie Leiris

Titlu original: Vos n'aurez pas ma haine
Gen: Nonficțiune,  Autobiografie
Editura: Nemira
An apariție: 2016
Număr de pagini: 117
Rating: 

Cartea poate fi achiziționată de aici. 
„Credeam că, dacă luna ar dispărea într-o zi, marea s-ar retrage ca să n-o vedem plângând. Vânturile ar înceta să danseze. Soarele n-ar mai vrea să răsară. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Lumea continuă să se învârtă, contoarele, să fie citite.”
         

O carte sfâșietor de tristă, de o frumusețe copleșitoare. Antonie Leiris le răspunde teroriștilor, unor persoane încărcate de ură, a căror unic scop e să ne facă să ne temem, printr-un mijloc neobișnuit: cu bunătate. Deși i-au ucis soția, Antoine reușește să ierte, singura modalitate de a trece mai departe, și ne îndrumă pe noi toți să facem la fel. 

Nu veți avea ura mea este cea mai emoționantă carte pe care am citit-o vreodată, până și coperta ei emană o sensibilitate aparte. Și știu semnificațiile culorilor prezente pe copertă deoarece întâmplător, sunt fix culorile liceului meu, așa că albul exprimă puritatea sufletească specifică vârstelor fragede, cum ar fi cea a copilului lui Antoine și a soției sale Helene, în vârstă de doar 17 luni când mama sa a fost ucisă; albastrul reprezintă pacea, înțelegerea, armonia, cerul senin care sperăm să domnească peste lume.

„N-are rost să te ferești de o conversație când te așezi la tejgheaua unui bar, ajunge oricum la tine. În general, e o plăcere solitară să pătrunzi preț de o cafea într-o fărâmă din viața cuiva. Însă azi, viața mea este fărâme.”
Această carte este o mărturie sinceră a unui suflet aflat la ananghie, jurnalistul Antonie Leiris exprimă într-un mod dulce-acrișor modul în care moartea soției lui i-a schimbat viața, și deopotrivă și pe cea a bebelușului lor, care așteapta în fiecare zi ca mămica lui să se întoarcă acasă. Cum să-i spui unui omuleț aflat la început de viață că mama lui a fost ucisă brutal? Cum să-i ascunzi adevărul? Sunt doar două dintre întrebările care îl macină pe autor.

Un alt fapt mișcător din poveste este că, deși Leiris și-a pierdut sufletul pereche și zdruncinat cum era, a avut grijă de infantul lor, el tot nu se credea un erou. Nu el a ales să treacă peste, ci împrejurimile l-au obligat să facă astfel. În defintiv, a recunoscut că întâmplarea morții soției lui l-a schimbat pentru totdeauna, și totuși a ales să nu le dea satisfacția teroriștior de a-i urî.

„Păstrez aparențele. Îl iau pe celălalt de braț, îl liniștesc arătându-i orașul de carton ce servește drept decor pentru filmul pe care îl proiectez. Străzile sunt curate, locuitorii, calmi, viața pare să-și urmeze cursul pe cât de normal se poate. Însă imobilele sunt doar niște fațade, locuitorii, figuranți, iar dincolo de normalitatea aparentă nu se află nimic, mai nimic.”
 A mai fost zguduitor și când femeile de la creșa unde era copilul autorului le-au donat mâncăruri făcute în casă, crezând că familia Leiris, în lipsa unei figuri materne,o să simtă dorul unei astfel de hrane. Și totuși, Antoine a mărturisit că el și copilul său ar fi preferat oricând mâncarea cumpărată din supermarket și savurată alături de Helene, decât orice deliciu culinar preparat de mamele de la creșă.

Fără alte adăugiri, „Nu veți avea ura mea” e o carte care, din punctul meu de vedere,ar trebui citită de oricine deoarece redă într-un mod cu totul sfâșietor o soluție la o problemă de-a zilelor noastre: cum să reacționăm la un atentat împotriva păcii mondiale. Leiris, o victimă desăvârșită, ne sfătuiește: fără ură! 

Scrisoarea lui către teroriștii care i-au furat vechea viață a ajuns deja celebră pe rețelele de socializare, dar în caz că n-ați citit-o încă, aici aveți o traducere în română *extrasă din carte*:
„Vineri seara ați furat viața unei persoane de excepție, iubirea vieții mele, mama fiului meu, dar nu veți avea ura mea. Nu știu cine sunteți și nu vreau să știu. Sunteți niște suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care ucideți voi orbește ne-a creat după chipul său, fiecare glonț tras în corpul soției mele va fi o rană în inima lui. ”
Așa că nu, n-o să vă fac darul de a vă urî. L-ați căutat cu orice preț, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiași ignoranțe care a făcut din voi ceea ce sunteți. Vreți să-mi fie teamă, să mă uit la concetățenii mei cu ochii plini de neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranță. Ați pierdut. M-ați scos din joc.
Am văzut-o azi-dimineață. În sfârșit, după nopți și zile de așteptare. Era la fel de frumoasă ca vineri seară, la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit nebunește de ea, acum mai bine de 12 ani. Bineînțeles că sunt zdrobit de durere, vă recunosc această mică victorie, însă va fi de scurtă durată. Știu că ea ne va însoți în fiecare zi și că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, unde voi nu veți avea acces niciodată.
Suntem doar doi, fiul meu și cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele lumii. De altfel, nu mai am timp de pierdut cu voi, trebuie să mă duc la Melvil, care se trezește din somnul de după prânz. Are doar 17 luni, își va mânca gustarea ca în fiecare zi și în fiecare zi a vieții sale acest băiețel vă va sfida fericit și liber. Pentru că nu, nici ura lui n-o veți avea.”

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Recenzie: „Trădarea câștigătorului” (Blestemul câștigătorului #2) de Marie Rutkoski

Titlu original: The Winner's Crime
Gen: YA, fantasy, romance
Editura: Leda Edge
An apariție: 2017
Număr de pagini: 396
Rating: ★★★★★+
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Arin se gândea cum se sufocase de teamă pe când zăcea sub labele tigrului. Frica îi zdrobise măruntaiele, îl lăsase fără aer. Era familiaritatea acelei frici, nu frica în sine, care îl terminase. Așa se simțise de luni întregi, ani: prins în ghearele imperiului.”
        

Dacă în recenzia primului volum ziceam că autoarea a cam neglijat partea de fantasy și s-a axat în mare parte pe romance, în cel de-al doilea volum se va revanșa enorm de mult. Alianțe secrete, spionaje, iubiri imposibile, nimeni nu este în siguranță într-o lume condusă de un tiran avid după putere, iar Kestrel a făcut greșeala de a i se lăsa la degetul mic pentru a-i salva încă o dată viața lui Arin și al poporului său, aflați pentru prea mult timp în sclavie.
Prețul pe care l-a avut de plătit poate fi văzut de cele mai multe fete ca o oportunitate magică: să devină soția prințului moștenitor și moștenitoarea imperiului. Dar nimic nu este ceea ce pare. Pentru a îndeplini acel înalt rol în societate, Kestrel ar trebui să renunțe la iubirea sa adevărată: Arin și implicit la scopul de a lupta pentru a-i salva țara de la pierzanie. Însă, pe de altă parte, dacă nu îi va îndeplini cererea împăratului va fi considerată o trădătoare a țării sale. Pedeapsa pentru trădare este moartea.

În acest volum, personajele noastre preferate vor lua unele decizii necesare, dar extrem de riscante, iar noi vom sta ca pe ace așteptând să vedem deznodământul alegerilor lor. Marie Rutkoski nu scrie povești cu prințese, după cum poate ați realizat din primul volum, așa că prietenii noștri de hârtie din această carte vor fi deseori răniți, atât fizic, cât și spiritual, iar noi vom suferi împreună cu ei.

Cel mai dureros este să vedem că Kestrel îl respinge pe Arin de fiecare dată, chiar dacă este spre binele lui, ea le-ar risca amândurora viețile dacă i-ar mărturisi asta. Așa că îi vedem deseori întâlnindu-se, iar Kestrel se va preface că a obținut exact ceea ce dorea: rolul de împărăteasă și că nu mai are niciun sentiment pentru el, iar pe ascuns va suferi în tăcere.

„Dacă nu vrei să-mi fii prieten, atunci vei regreta că îmi ești dușman.” -Kestrel
  

E pur și simplu sfâșietor și în același timp nobil modul în care Kestrel renunță la sine, pentru a salva alte mii de vieți. Tânjește atât de mult după iubirea lui Arin, încât începe să se viseze cu ochii deschiși alături de el, iar unele vise îi par atât de reale încât e înfricoșător și parcă ar vrea să se piardă în ele. Totuși, dacă Kestrel i-ar fi spus ce avea pe inimă, asta ar fi însemnat război între Valoria și Herran, iar pierzătorul ar fi fost cu siguranță țara cea slăbită, proaspăt scoasă din sclavie, țara natală a jumătății ei.

Kestrel însă continuă să lupte împotriva imposibilului, și găsește o soluție prin care să îl ajute pe Arin în mod secret. Astfel, devine Molia, sau un spion, care se folosește de molii pentru a-și transmite mesajele. De fiecare dată când face rost de vreo informație nouă, care ar fi de folos Herranului, Kestrel pune câte o molie pe sala unui tablou din Sala de Artă, iar ministrul de agricultură a Herranului aranjează o întâlnire cu ea în afara orașului. Ca de obicei, e fascinant cum Kestrel găsește o cale pașnică de a lupta, folosindu-se doar de inteligența ei sclipitoare, nu de pumnale sau alte obiecte contondente.
Recomand acest roman absolut tuturor, de la iubitorii genului fantasy și thriller, până la fanii nonconformiști ai romance-ului, care sunt dispuși să încerce ceva mai diferit. Veți găsi un volum cu mult mai antrenant decât cel precedent, care vă va ține ca pe ace, la care veți plânge și veți râde și vă veți îndrăgosti și mai mult de personajele pe care le adorați deja, ba chiar și de unele noi. Sincer, n-am idee cum o să rezist până la apariția ultimului volum din trilogie: Sărutul câștigătorului. :D

Următorul volum:

DESPRE MARIE RUTKOSKI

Marie Rutkoski este o scriitoare de cărți young adult și pentru copii și profesoară la Colegiul din Brooklyn. A absolvit universitatea din Iowa și are un doctorat acordat de universitatea Harvard. În prezent, locuiește în New York împreună cu soțul și fiul ei.


duminică, 10 septembrie 2017

Recenzie: Anomalii de Sadie Turner și Colette Freedman


Titlu original: Anomalies
Gen: Ya, distopie, SF

Editura: Herg Benet
An apariție: 2017
Număr de pagini: 308
Rating:

Cartea poate fi achiziționată de aici. 
„Această carte le este dedicată tuturor celor care simt altfel. Care știu că ceva nu e așa cum ar trebui. Îi este dedicată oricărui om care refuză să se conformeze și simte nevoia să strige asta. Să urle. Să zguduie lucrurile. Să le îndoaie și să schimbe perspectiva. Este pentru aceia dintre voi care aleargă atunci când alții merg la pas și care plonjează când alții plutesc. Pentru cei care au curajul de a fi ei înșiși, orice s-ar întâmpla. Această carte le este dedicată celor excepționali.”
            

Anomalii de Sadie Turner și Colette Freedman este cea mai bună distopie pe care am citit-o vreodată și probabil chiar cel mai bun roman YA, și asta spune multe, deoarece Young Adult-ul este genul pe care îl citesc cel mai des. O carte care te va ține cu sufletul la gură, cu acțiune cât cuprinde și multe răsturnări de situație pe care nu le-ai fi putut prevedea niciodată. Anomalii te va face dependent de ea, și nu o vei putea părăsi fără la ultima pagină; este o adevărată culme a genului SF!

Suntem în anul 2042, în ceea ce pare o societate utopică: fără boli, război sau nemulțumire. Toți cetățenii sunt membrii docili ai Guvernației Globale și duc o viață liniștită, prosperă și lipsită de griji. Cel puțin așa pare privită din exterior lumea futuristică din „Anomalii”, în realitate, controlul universului este preluat de un dictator fără scrupule, care manipulează oamenii pentru a i se supune, iar anomaliile, cum este Keeva au două opțiuni: să-i fie spioni sau să moară. Tu ce ai alege?


Keeva e exact genul de eroină pe care ne-am dori-o într-o distopie: puternică și slabă în același timp, încrezătoare și tăcută, îndrăzneață și temătoare. Pentru că așa suntem și noi, oamenii, o adunătură de paradoxuri, asta ne face să fim reali și asta face și protagonista palpabilă, la fel ca și pe toate celelalte personaje din carte. Nu este una dintre clișeica „aleasă” sau fată bad-ass invincibilă, Keeva îți va aminti tare mult de tine.

Cartea „Anomalii” are un mesaj puternic de transmis, care este conturat chiar de la începutul cărții de către autoare: nu trebuie să te integrezi și nu trebuie să asculți ordinele care îți sunt date fără să te gândești dacă sunt corecte din punct de vedere moral, și mai presus de toate: Nimic nu este ceea ce pare. Când societatea este bolnavă, de ce ai vrea să fii un om obișnuit și comun?

De asemenea, genul SF e combinat perfect cu distopia și romance-ul ( într-o cantitate mică), și asta face ca povestea să fie într-adevăr unică. Dacă ești fascinat de controlul minții sau de gânduri transmise prin telepatie, ( cum sunt și eu) atunci, aceasta este cartea perfectă pentru tine. :)
Mai avem și rău-făcătorul perfect. Un conducător fără scrupule cu o identitate secretă pe care vă las pe voi să o descoperiți și o sete disperată după putere, pe care și-o hrănește prin mijloace murdare. Eu consider că orice carte bună trebuie să aibă deopotrivă un erou și un anti-erou pentru a te ține în suspans de la început până la sfârșit. 

Când am deschis cartea Anomalii, aveam 0 așteptări, iar acum e în topul cărților mele preferate, una dintre acele puține cărți cărora nu le poți găsi niciun defect oricât te-ai strădui. (De fapt i-am găsit un defect, că s-a sfârșit și voiam mai muuuuult.) Mi-a plăcut atât de mult încât am comparat-o cu 3 dintre favoritele mele: Blestemul Câștigătorului, Banda celor șase ciori și Cinder. 

Nu pot să cred că s-a terminat cum s-a terminat, și sper din toată inima să EXISTE o continuare, sau o să plâng până o să mă deshidratez. Sfârșitul a fost mult prea mult. O recomand oricui își dorește o carte complet memorabilă, care îi va vrăji încă de la prima pagină și nu îi va plictisi nici măcar o secundă. :)