„...se întoarse și îl văzu. Încă nu își scoase ochelarii de soare, iar asta o speria cel mai mult, mai mult decât un foc care își urma impulsul natural de a arde, imaginea nefirească a unui bărbat care făcea ceea ce făcea el, fără să se deranjeze să-și dea jos ochelarii de soare, niciun motiv să transpiri, niciun motiv să te enervezi. Iar în clipa aceea știu, înțelesese cu adevărat ceea ce îi spusese Pete afară. Monștrii nu erau creați, cel puțin nu prin naștere, soartă sau împrejurări. Monștrii alegeau să fie monștrii. Acela era un adevăr teribil, genul de adevăr care se întâmplă din nou și din nou în fiecare zi.”
„Replica” de Lauren Oliver este una dintre acele cărți care promite mult și oferă puțin și una dintre cele mai mari dezamăgiri ale mele din anul 2017. Într-adevăr, o mică parte din carte este extrem de alertă și mi-a plăcut la nebunie, dar nu compensează de ajuns încât să-i ofer mai mult de 3 stele per total. Replica e primul volum al duologiei cu același nume, însă mă cam îndoiesc că o voi continua.
Motivul pentru care mi-am dorit de la bun început această carte este aspectul îndrăzneț: două povești într-una singură, una dintre ele scrisă din perspectiva unei clone. Ceea ce nu știam eu este că, nu poți citi un capitol din povestea Gemmei și unul din povestea Lyrei, pentru că la un moment dat o să primești spoilere și nu cred că își dorește nimeni asta.
Ordinea „perfectă” de a citi această carte este una care personal mi se pare cam complicată și totuși am încercat să o urmez. Chiar dacă la început poate fi amuzant să întorci o carte de 10 ori, la un moment dat n-o să mai fie, mai ales că, atunci când întorci cartea s-ar putea să-ți cadă unul dintre semnele de carte *pentru că la aceasta ai nevoie de 2, evident* și să trebuiască să îți cauți ca un bezmetic pagina la care rămăsesei.
Gemma
Cred că cel mai potrivit cuvânt cu care poți descrie începutul poveștii Gemmei este oribil. Autoarea a încercat din răsputeri să ne facă să îi plângem de milă acestui personaj, care are câteva kilograme în plus, o singură prietenă și e batjocorită de câteva fete snoabe din liceul ei. Totuși, parcă când treci pe hârtie motivele suferinței ei nu mai par așa catastrofale, ci complet normale, și tot ce a reușit autoarea a fost să mă plictisească enorm de mult. Povestea continuă cu o clasică dragoste la prima vedere. Nu mă miră deloc faptul că cel mai frumos tip din liceu se îndrăgostește de Gemma atât de brusc, dar trecem mai departe. Un tip ciudat o oprește pe stradă și îi cere să-i zică ce face tatăl ei la Haven, un institut pe care armata s-a străduit din răsputeri să-l țină ascuns și despre care fata nu știa absolut nimic, așa că se gândește să cerceteze și când Pete cel frumos îi zice că merge CHIAR ATUNCI în apropiere de Haven, fata îl roagă s-o ducă și pe ea până acolo. Restul e istorie.
Lyra
Lyra a trăit toată viața ei în institutul Haven, de fapt acolo a fost creată, aceea e viața ei și nici prin minte nu i-ar fi trecut să încerce să scape... până când 72 își ia tălpășița și toate clonele încep să se întrebe de ce. De ce și-ar dori cineva să evadeze din Haven, lumea lor, și să meargă în necunoscut?Lyra este una dintre puținele clone cu performanțe academice *ceea ce nu înseamnă mare lucru, doar că știe să citească și să scrie*. Îl întâlnește pe 72 când se pregătea să evadeze, dar atunci ambii aud o explozie. Haven e în flăcări și nu e cale de întoarcere, dar totodată e și un bun prilej de a fugi. Totuși, mi s-a părut complet enervant că, până și în cele mai sensibile momente, când dârdâia de frig și era flămândă și habar n-avea încotro se îndreaptă, Lyra tot se gândea cât de sexy ar arâta 72 fără tricou...
După cum poate v-ați dat deja seama, cel mai mare minus al cărții au fost iubirile astea puerile și clișeice care nu își au deloc rostul. Nu poți cunoaște un om de cel puțin 3 ani și să te îndrăgostești el abia după ce a scos 2 cuvinte ca să-și achite ochelarii, sau să te gândești la abdomenul unui tip când tu ești pe moarte și totul e un haos. Dar aceasta e doar umila mea părere.
Apoi, mi se pare ciudat că ambele fete au atâtea probleme cu aspectul fizic. Eu am o regulă: „change it or embrace it”. N-am numărat de câte ori a zis Gemma că e grasă sau cum îi atârnă șuncile sau că ea nu e o fată drăguță cu trup de păpușă Barbie, dar sunt sigură că sunt cel puțin 50. În plus, de ce nu se pune pe slăbit dacă tot e așa o tragedie? Și Lyra, care slavă Domnului e slabă, se tot plânge că e urâtă și abia așteaptă să-i zică 72 contrariul.
Primele 100 de pagini din povestea Lyrei și a Gemmei sunt extrem de plictisitoare, pot garanta că vă va lua somnul dacă aveți insomnii și vă decideți să le citiți. Nu se întâmplă absolut nimic, 0 acțiune, așa că foarte mulți abandonează cartea pentru că nu mai au de ce să continue. Mă așteptam la mult mai mult și sunt dezamăgită.
Într-adevăr, după ce Lyra și Gemma se întâlnesc începem să primim niște răspunsuri, au loc niște răsturnări de situație, o să fie chiar și o scenă șocantă pe care Gemma ar fi putut-o împiedica dacă nu ar fi fost așa captivată de pistruii lui Pete *nu că aș insinua ceva*, partea aceea a cărții mi-a dat mari speranțe și dacă ar fi continuat așa până la sfârșit ar fi fost excelent, dar... n-a fost să fie. Mi-a fost promis un SF captivant și am primit un romance clișeic.
Cu părere de rău, nu recomand nimănui cartea, dacă vă hotărâți totuși să o citiți vă sfătuiesc să nu aveți cine știe ce așteptări și multă muuultă răbdare. Sper din tot sufletul ca vouă să vă placă mai mult. Deși am adorat cam 25% din carte, începutul și sfârșitul au stricat cam totul pentru mine, cu poveștile de dragoste și problemele adolescentine nefondate, care nu își prea au locul într-un SF.
Lauren Oliver a debutat cu volumul Before I Fall, câștigător al premiului Publishers Weekly Best Book of the Year. Delirium, al doilea volum publicat de ea, este primul din trilogia cu același nume și se află în lista de bestseller-uri New York Times. Lauren Oliver a studiat literatura și filosofia la Universitatea din Chicago. În prezent este scriitoare profesionistă și locuiește în New York.
Titlu original:Neuromancer
