Grădina secretă de Frances H. Burnett ~ Recenzie

Titlu original: The Secret Garden

Gen: clasic

Editura: Canterbury Classics
An de apariție: 1911
Număr de pagini: 256
Rating:     

„  One of the new things people began to find out in the last century was that thoughts--just mere thoughts--are as powerful as electric batteries--as good for one as sunlight is, or as bad for one as poison.”

   

       

   Ceea ce multă lume refuză să observe, este că poveștile clasice pentru copii dețin multă înțelepciune, ascunsă sub aparența unei lecturi ușoare. Grădina secretă arată modul în care gândurile pot schimba viața unui om, cum agățându-te de un lucru ce îți face inima să bată mai puternic, înveți din nou să trăiești. Povestea lui Mary este o metaforă a maturizării, a căutării sensului vieții.

    Însă chiar văzută dintr-un unghi mai superficial, transformarea sinuoasă a fetiței este genul de poveste care îți încălzește inima și îți aduce zâmbetul pe buze. Mary, copilul veșnic imbufnat, care ne e antipatic precum tuturor la început, dezvăluie o fire sensibilă, care a trăit în bula sa, fără a avea oportunitatea de a descoperi lumea și de a-și face conexiuni. Fetița emoționează prin momentele în care realizează cât de ignorantă a fost, oarbă la problemele celor din jur, complet incapabilă de a-i înțelege, datorită traiului în singurătate din India.

„ ' I don't know what it is to be hungry' said Mary, with the indifference of ignorace.”

      Cartea obține o notă ușor comedică, atunci când fetița-monstru îl întâlnește accidental pe băiatul unchiului ei, cel ale cărui toane au reușit să bage în sperieți toți angajații tatălui său. Întâlnirea dintre cei doi este marcată de urlete și țipete, ambii copii fiind niște răsfățați, obișnuiți ca lucrurile să decurgă așa cum vor ei. Legătura dintre cei doi neadaptați se transformă însă într-o prietenie complet înduioșătoare, care ar putea face mii de flori să înflorească la vederea ei.

    Colin, verișorul lui Mary, este un personaj unic în cărțile pe care le-am citit până acum, care simbolizează speranța, care își găsește loc până și în cele mai sumbre momente ale vieții, dacă îi oferi o oportunitate de a ieși la suprafață. Chiar mai spectaculoasă decât transformarea lui Mary este cea a lui Colin, sărmanul băiețel care putea avea orice, mai puțin iubirea tatălui său, și care știa că avea să moară curând. Noii lui prieteni îl vor ajuta să descopere că lucrurile nu stau chiar așa cum crede el, și să-și regăsească forțele care au existat întotdeauna în interiorul său.

    Capodopera lui Frances H. Barnett nu reprezintă doar aducerea la viață a unei grădini demult uitate, ci ilustrează într-un mod înduioșător slăbiciunile ființei umane, care există laolaltă cu puterea de renaștere, în momentul în care o persoană își schimbă modul de a gândi. Poate că adevărata magie, despre care vorbea Colin, este chiar curajul de a-ți învinge propriile limite și tot ceea ce se întâmplă mai apoi. 

Scandaluri regale de Michael Farquhar ~ Recenzie

Titlu original: A Treasury of Royal Scandals

Gen: comedie, istorie, nonficțiune

Editura: Corint istorie
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 382
Rating:     

„  Văzând-o pentru prima dată pe fermecătoarea regină, un tânăr ofițer pe nume Aubiac a fost vrăjit. <<Să fiu spânzurat, dacă aș putea să mă culc numai o dată cu femeia asta!>> Curând avea să-și îndeplinească ambele dorințe.”

      

    Scandaluri regale oferă cititorului multe momente de amuzament, prin transpunerea unor episoade care distorsionează imaginea nobilă a aristocrației și dezvăluie momentele în care membrii familiei regale, considerați atâtea secole reprezentații voinței divine, s-au comportat la fel de frivol ca un om de rând, sau chiar într-un mod cu totul neobișnuit.

    Precum spune și subtitlul, poveștile despre aristocrația europeană șochează deoarece transpun nobilimea într-o lumină nouă. Autorul împarte scenele stranii, dar redate cu mult haz, în 9 capitole: Împărați desfrânați, Șase păcate regale, Căsătoria nelegiuită, Mama era un monstru, tata era un ticălos, Vrajba din familiile regale, Domnii ciudate, Când ești la Roma, Nărav papal și Moartea să nu fie demnă.

    Am crezut mereu că mamele vitrege malefice sunt o exagerare din filmele Disney, dar când auzi chinurile prin care a trecut Maria I a Angliei, după ce tatăl ei s-a căsătorit cu o altă femeie, parcă basmul Cenușăreasa prinde viață. Mânată de ideea că propriii ei copii ar putea pierde tronul din cauza ei, Anne Boleyn, mama vitregă a Mariei, și-a unit toate forțele pentru a-i face adolescența un calvar nefericitei fiice. 

    Prințesa a fost amenința de către mama ei cu otrăvirea, că o va mărita cu un servitor, iar după nașterea Elisabetei I, fiica Annei Boleyn, Maria și-a pierdut toate drepturile de moștenire a tronului și a devenit bastardă oficială. În ciuda copilăriei nefericite, Maria I a Angliei și-a recăpătat locul de drept în stat după moartea tatălui ei, la două decenii după execuția mamei vitrege, la ordinul iubitului ei soț. Parcă toată lumea a primit exact ceea ce merita, fix ca într-un basm. 

    Indiscutabil, împărații au profitat de-a lungul întregii istorii de poziția pe care o aveau. Însă, cu siguranță nu v-ați fi așteptat la demersurile pe care le-a luat împărăteasa Anna a Rusiei față de un prinț care a înfuriat-o. 

„ Când soția pe care el și-o alesese a murit, Anna a hotărât că era rândul ei să-i aleagă o tovarășă de viață. Anna a ales o femeie care, după cum se spunea, era una dintre cele mai urâte doamne din Rusia. Pentru petrecerea de nuntă, a extras din colecția ei de ființe umane diforme și anormale o procesiune de bețivi și alți neisprăviți, toți urcați în trăsuri trase de capre și porci. În urma lor venea fericitul cuplu, într-o cușcă, în timp ce mulțimea se aduna să se uite.”

        Cred că vă puteți imagina că ideile împărătesei au fost și la baza plănuirii lunii de miere a acestor nefericiți, dar pentru a afla chinurile prin care a trecut tânărul cuplu, va trebui să citiți cartea. :)

    Poate ați crede că cei doi însurăței sunt cei mai nefericiți oameni din istorie, dar așteptați să aflați povestea tragico-comică a morții regelui Carol al II-lea al Angliei, care arată cam cât de dezastruoase erau tehnicile medicinei medievale.

„După ce, în 1685, Carol al II-lea a suferit ceea ce a fost probabil un accident cerebral minor, în apartamentul regal au fost chemați 12 medici și imediat au stabilit direcția de acțiune menită să scape corpul regelui englez de toate otrăvurile. I-au scos un sfert din sânge. (...) Deloc surprinzător, Carol nu s-a vindecat. Însă doctorii erau stăpâni pe situație. În următoarele zile, l-au ras în cap și i-au ars scalpul cu fier înroșit. (...) Regele se stingea rapid. Doctorii și-au folosit toate resursele. Era vremea să aplice cele mai sofisticate tehnici cunoscute de specialiștii moderni. Au dat găuri în tărtăcuța regală.”

    Ar mai fi multe anecdote de împărtășit, însă spațiul este limitat. Nu pot cuprinde în câteva cuvinte cât de mult m-am distrat citind această carte, a fost lectura perfectă pentru vară, una care a reușit să mă scoată și dintr-un lung reading slump. Dacă doriți să aflați secretele bine păstrate ale aristocrației europene, spuse într-o manieră plină de umor, vă recomand cu căldură Scandaluri regale de Michael Farquar.

    Lecturi plăcute și să ne auzim cu bine în curând!

Sângele elfilor (Witcher, #3) de Andrzej Sapkowski . Recenzie

Titlu original: Krew elfów

Gen: fantasy, horror, adventure

Editura: Nemira
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 312
Rating:     

„   —Ține minte, a repetat. Magia înseamnă Haos, Artă și Știință. Înseamnă blestem, binecuvântare și progres. Totul depinde de cine folosește magia și în ce scop. Iar magia este pretutindeni. Peste tot în jurul nostru. E lesne de ajuns la ea. Doar să întinzi mâna. (...) Pentru că în fiecare dintre noi este Haos și Ordine, Bine și Rău.”

             

       Witcher este o lucrare fantezistă, care reflectă într-un mod satiric realitatea zilelor noastre, iar volumul al treilea nu face excepție de la modelul cu care am fost obișnuiți. Sângele elfilor abordează teme îndrăznețe precum absurditatea războiului și puterea destinului și aduce în prim-plan un personaj învăluit de mister până acum și poreclit în fel și chip: copilul-surpriză, Leuța din Cintra, Sângele elfilor- Ciri.

        Există două diferențe importante între acest volum și cele anterioare (Ultima dorință și Sabia destinului). Prima, cea mai evidentă, este că se schimbă complet structura, cele de până acum au fost antologii (colecții de povestiri), iar acum facem cunoștință cu primul roman din seria Witcher, ceea ce înseamnă că episoadele sunt interconectate și povestite cronologic. A doua diferență este cauzată de faptul că acum este vorba de un roman, iar asta a determinat conturarea poveștii altor personaje, cum ar fi Triss, Yennifer, Jaskier, cea mai importantă, Ciri.

        Cu alte cuvinte, Geralt nu mai este vedeta romanului (cel puțin în acest volum) și am văzut că asta a iscat isterie în rândul unor fani. Unde e Geralt? De ce nu apare în fiecare capitol? Nu mai e Witcher fără Geralt și așa mai departe. Pe mine personal nu m-a deranjat câtuși de puțin această intervenție NECESARĂ pentru trecerea la roman, deoarece ador și celelalte personaje, nici nu știu pe care îl iubesc mai mult și mă bucur că au primit și ele atenția cuvenită.

        Încet-încet ajungem să o cunoaștem și pe Ciri, și mi se pare uimitor că avem ocazia să asistăm la dezvoltarea ei din timpul ucenicei ca vraci (witcher) și după ca vrăjitoare, dar și la schimbările interioare prin care trece fetița și care o fac să devină puternică. Este o persoană pe care toată lumea o subestimează la început, iar mai apoi își regretă decizia. Sunt sigură că și voi o veți îndrăgi.

        Am savurat pur și simplu acest basm satirizat și magic, care mă face să zâmbesc indiferent de dispoziția în care mă aflu. Nu știu cum reușește, Andrej Sapkowski, dar creează romane pur și simplu magice, care par hazlii și sunt ușor de citit, dar totuși ascund adevăruri crude. Vă recomand și acest volum, sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Eu sunt super nerăbdătoare să continui seria aceasta minunată, care mă face un pic să mă gândesc nostalgic la Game of Thrones.

        Lecturi plăcute și aștept păreri despre serie, despre serialul de pe Netflix, orice. :)

    

   

Șarpe și porumbel de Shelby Mahurin (recenzie, Corinteens)

„C'est cela l'amour, tout donner, tout sacrifier sans espoir de retour.”

Asta înseamnă dragostea, să dăruiești totul, să sacrifici totul, fără speranța că vei primi ceva înapoi.

       Șarpe și porumbel este o carte care nu se citește, ci se respiră. Am citit 300 de pagini dintr-o suflare pentru că pur și simplu nu mă puteam opri. Un preot al Inchiziției forțat să se însoare cu o vrăjitoare încăpățânată și guralivă, cum s-ar putea sfârși așa o poveste? Sinceră să fiu nu aveam nici cea mai vagă idee, dar scenele pline de umor și tensiunea care plutea în aer m-au făcut să continui. Și mult succes să nu vă îndrăgostiți și voi de cele două personaje diametral opuse.

       Cea mai fascinantă mi s-a părut intriga romanului. Cum ar fi ca „vrăjitoarele” să nu mai fie văzute drept acele biete femei care au murit nevinovate de-a lungul istoriei? Cum ar fi să riposteze, să ucidă la rândul lor? Lou, protagonista misterioasă pe care nu o vom cunoaște cu adevărat decât la finalul cărții, atrage belele după sine ca un magnet. Însă singura din care nu a ieșit cu bine este mariajul cu o persoană pe care o urăște.

        Inițial, precum îl vede și Lou, probabil și vouă o să vi se pară Reid un fanatic plictisitor și lipsit de personalitate, dar, desigur, lucrurile nu sunt atât de simple. Shelby Mahurin construiește niște personaje complexe, cu povești de viață tragice, care parcă ne fac să relaționăm mult mai mult cu ele. Dar inițial tot ce știm despre Reid e că este un vânător de vrăjitoare, adică preot pe steroizi, care s-a ales cu o nevastă care nu vrea să fie drăguță și supusă. Probabil cea mai amuzantă parte a cărții sunt replicile acide pe care i le aruncă mereu cu franchețe Lou. Asta și Țâțoasa Liddy, despre care vă las pe voi să aflați mai multe. :D

       După cum poate v-ați dat deja seama, avem de a face cu o transformare din dușmani în suflete pereche, care este de-a dreptul adorabilă și romantică și tot ce vreți. Shelby Mahurin este o expertă în domeniul paranormal romance și nu cred că îi poate nega cineva asta. Pe lângă asta, Șarpe și Porumbel este o carte despre acceptare, ne face să ne gândim, oare dacă acele suflete crunte care au fost în stare să ardă de vii femei ar fi avut oportunitatea de a vedea că au de fapt de a face cu o ființă umană, pe care în alt context ar fi putut să o iubească, oare atunci ar fi acționat diferit? 

         Șarpe și porumbel este una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit vreodată și noua colecție Corinteens mi se pare foarte promițătoare. Au deja atâtea titluri frumoase publicate, încât cu siguranță veți găsi acolo următoarea lume în care să călătoriți. Lecturi plăcute vă doresc! :)

Mythos . Stephen Fry ~ Recenzie

Rating:

     Trei motive pentru care ar trebui să citești Mythos: 1) mitologia greacă explică proveniența multor cuvinte, miturile grecești ne influențează gândirea și în ziua de astăzi, 2) Stephen Fry le expune într-o manieră comico-tragică, ce portretizează perfect caracterele impulsive ale zeilor, dar și puterea nestăvilită a oamenilor de a le înfrunta nazurile și 3) precum a spus și autorul „Nimeni nu iubește și se războiește, nimeni nu râvnește și înșală la fel de pătimaș și de ingenios precum zeițele și zeii greciei.”

Pentru mine, Mythos a fost o introducere în lumea mistică a Greciei Antice. Desigur, nu am putut să nu aud despre mituri grecești sau să citesc despre unele, doar suntem inconjurați de ele și toate lucrurile din jurul nostru au legătură mai mult sau mai puțin cu felul în care populația vechii Greci vedea lumea. Însă, a fost pentru prima oară când am aprofundat subiectul, iar Stephen Fry e probabil unul dintre cei mai buni călăuzitori din domeniu.

 

       Într-un stil nonșalant, încărcat de umor de calitate, aflăm ce l-a făcut pe un zeu¹ să își sacrifice viața pentru niște ființe de condiție inferioară, oamenii, cum inocenta și gingașa zeiță a primăverii a devenit regina iadului, cum un biet muritor a păcălit moartea de două ori. Suntem conduși într-o epopee ce ne prezintă povestea în care o țesătoare minunat de pricepută a fost blestemată să devină paianjen, cum un semizeu a plătit cu viața când nu și-a cunoscut limitele și a păcălit zeii, și nu în ultimul rând ni se arată de ce cei mai frumoși sunt uneori și cei blestemați de Moiră.²

       Suntem plimbați din cele mai vechi timpuri, de la nașterea universului, și până în epoca eroilor, deci e acoperită cronologic o perioadă imensă de timp. Personajele se schimbă de la o poveste la alta (deși pot apărea entități din poveștele precedente), deci cartea este într-o continuă schimbare, și totuși, autorul are darul de a construi personaje verosimile, de care cititorul se poate atașa cu atâta ușurință, încât nici nu consideră un defect faptul că trebuie să întâlnească o cantitate signifiantă de personaje, ci mai degrabă, un avantaj de a face cunoștință cu personaje memorabile.

 

        Nu pot fi singura pasionată de etimologie, originea cuvintelor. Nu cred că v-ați pus problema până acum, dar încercați să reflectați ce au în comun cuvintele muzică, amuzament și muzee. Desigur, în toate întâlnim cuvântul „muze”, ce reprezintă cele 9 surori, zeitățile artelor frumoase, cele care le insuflă inspirație sufletelor creatoare. Nu ați putea ghici niciodată câte cuvinte își au proveniența din mitologia greacă, dar vă puteți face o idee dacă citiți această carte.

    
    După dezastrul care a fost Blestemul mării, pot spune că Mythos a fost un dar de la zei (haha). Este un roman încărcat cu toate elementele ce fac o carte memorabilă: intrigă, răzbunare, dragoste, răsturnări de situații, personaje memorabile, plus că are o temă ce ar trebui să ne fascineze pe toți. Eu nu o pot recomanda îndeajuns, este de departe cea mai bună carte pe care am citit-o în acest an și nu văd cum ar putea să dezamăgească pe cineva. Dacă nu ați citit-o încă, ce mai așteptați? Mergeți și cumpărați-o de pe Libris. :)

 

---

1 Este vorba de fapt despre un titan, iar titanii sunt precursorii zeilor, dar am spus să scriu într-o manieră care să le fie accesibilă câtor mai mulți. Dă click pe săgeată pentru a reveni unde erai.^↩
2 Zeitate grecească ce întruchipează destinul. ^{Dă click pe săgeată pentru a reveni unde erai.↩}

Blestemul mării . Shea Ernshaw ~ Recenzie

Rating

Blestemul Mării

Shea Ernshaw

Genuri:Horror, Romance

     De ce a fost Blestemul mării cea mai proastă carte pe care am citit-o în 2020? Premisa era una atât de incitantă: trei surori considerate vrăjitoare, ucise de localnici cu 200 de ani în urmă se întorc din morți pentru a căuta răzbunarea. Bineînțeles, protagonista și prietenii ei doresc să oprească aceste crime. Deci ne-a fost promis un roman plin de suspans și memorabil, însă ceea ce am primit e o altă maculatură fabricată pentru a cuceri publicul prepubertin.

       Da, cartea de față este doar veșnicul clișeu pe care v-ați străduit să-l ocoliți și totuși, indiferent de ceea ce faceți, găsește o portiță de a ajunge la voi. Nu este nici pe departe o serie cu potențialul a Trei coroane întunecate, dacă asta credeați, înseamnă că veți fi la fel de dezamăgiți ca mine.

       Prima problemă, și poate cea mai importantă, e că e imposibil să simți ceva pentru vreunul dintre personaje, toate sunt anoste și unidimensionale,  de parcă romanul ar fi fost creat după un șablon: adaugă o protagonistă timidă care realizează lucruri incredibile, mai adaugă-i o prietenă cea mai bună care evident nu are coeficientul ei de inteligență, adaugă tipul misterios și sexy și gata rețeta.

       Desigur, nu trebuie să le împărtășim punctul de vedere ale antagoniștilor, însă ce farmec are povestea dacă nu putem empatiza puțin cu ei? Au fost câteva tentative de a ne stârni câte o emoție, însă, de cele mai multe ori, eșuează lamentabil. Surorile Swan sunt egoiste, impulsive, maniacale și te fac să crezi că și-au meritat soarta. Autoarea, Shea Ernshaw, încearcă să argumenteze cumva modul în care surorile făcuseră un hobby din a seduce bărbați însurați, de parcă nu era vina lor că erau frumoase (adevărat, însă era complet vina lor că n-arătau pic de respect față de comunitatea în care trăiau).

       De asemenea, se proclamă o carte de mister, dar, deși nu sunt Sherlock Holmes, am văzut plot twist-urile de la o poștă distanță. Doar unul de pe la sfârșitul cărții m-a luat prin surprindere, dar nu mi s-a părut verosimil și nu a dat vreo valoare cărții.

       Oare scriitorii debutanți chiar cred că pot amesteca aleatoriu elementele care consideră ei că prind la publicul feminin adolescentin și apoi să numească experimentul un bestseller? Unde este proza care te inspiră, care îți dă speranță? Oare chiar vrem să citim romane în care protagonistele n-au nicio perspectivă, și toată personalitatea lor e alcătuită din denigrarea altor femei?

       Voi ați citit această carte? Ce părere aveți despre conținutul care încearcă să ne fie vândut de către unii autori?

Hotelul Vrăjitorilor de Nicki Thronton (recenzie, editura Rao)

 Titlu original: The Last Chance Hotel (Seth Seppi Mystery #1)

Gen:fantasy, gothic,  mystery
Editura: Rao
An apariție: 2018
Număr de pagini: 213
Rating:    
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Dar Seth iubea pădurea, o iubise mereu. Iubea faptul că odată ce urechile ți se obișnuiau cu liniștea, puteai auzi doar animalele în timp ce-și vedeau de ale lor, făcând zgomote slabe și scurmând cu ghearele și colții peste tot. Și-ți dădeai seama că aproape tot ce se întâmpla acolo, afară, era sălbăticie, chiar dacă liniștea era prezentă.

   

Prezentare:

Tratat mai mereu cu nedreptate de managerii hotelului (domnul și doamna

Bunn) și, de fiica lor (Tiffany), Seth Seppi – ajutorul de bucătar care

pregătește deserturi trăsnite – consideră că are extrem de puține șanse

de a promova, iar singurul atu al jobului

reprezintă faptul că are șansa de a‑și perfecționa rețetele, la fel cum

făcuse cu mult timp în urmă alături de tatăl său, și el bucătar. De aici

însă și până la a deveni suspect de crimă odată cu asasinarea pe

neașteptate a importantului magician dr. Thallomius (după ce a mâncat

desertul special pregătit de Seth) nu e cale prea lungă.

Părerea mea:

Din păcate, cartea nu prea a reușit să mă țină în priză, nu mă înțelegeți greșit, iubesc cărțile pentru copii dar aceasta parcă nu a avut acel ceva, cu toate că povestea mi s-a părut destul de originală, am spus DESTUL, o combinație între Harry Potter și cărțile Aghatei Christie. Mi-a plăcut mult firul narativ, modul în care povestea a evoluat, întorsăturile de situație, însă mi se parte că autorul putea face mult mai multe cu personajele. 

Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că personajele nu și-au intrat destul în rol, mi s-a părut că au fost vag, dar foarte vag conturate, nu m-am putut pune deloc în pielea lor și adesea mă trezeam că trec cu vederea peste paragrafe întregi fără ca măcar să rețin vreun cuvânt, minte-mi zbura în alte părți pentru că nu am putut relaționa destul de mult cu povestea în sine. Personajul principal mi s-a părut destul de tipic, genul de erou care trebuie și el salvat la rândul său, chestie care m-a cam călcat pe nervi.

Totul începe la Hotelul Ultima Șansă cu o mare pregătire pentru niște așa-ziși oaspeți speciali pe care managerii hotelului îi așteptau cu sufletul la gură. Echipa din spatele managerilor se spetea muncind pregătind felurite mâncăruri pentru a-i impresiona pe așa-zișii oaspeți „VIP”. Personajul nostru principal, Seth este băiatul de la vase sau așa cum mi-a plăcut mie să-i spun, băiatul cu curățenia (scuzați cacofonia). Însă, deși el îndeplinea acest rol la hotel se vede cumva prins la mijloc și este nevoit să face un desert care să-l impresioneze pe cel mai important dintre oaspeți. Cu ajutorul unor circumstanțe puțin dubioase reușește să încropească o prăjitură minune, menită să-l dea pe spate pe doctorul Thallomius. Am spus cumva să-l dea pe spate? Ei bine, chiar așa a și fost, Doctorul Thallomius a căzut lat, mort, imediat după ce a gustat din vestitul desert deschizându-se o întreagă anchetă. 

Ți-a plăcut povestea?

Mi-a plăcut mult faptul că deși a fost o carte destul de puerilă n-am putut să-mi dau seama până în ultima clipă cine a avut de-a face cu crima mai sus prezentată, deși aveam o bănuială, lucrurile nu prea se legau fiind realizată într-o circumstanță foarte ciudată, vă las pe voi să o descoperiți.

„-Cum e să fii vrăjitor? Te-ai născut vrăjitoare?                                                             -Magia e complicată, răspunse și ridică ușor din umerii ei slabi. Seamănă un pic cu gătitul, Seth.”

Cu toate acestea, vă recomand cu drag cartea, o lectură ușoară, menită să te relaxeze și să te rupă puțin de la monotonie.