Epoca întunecării: Cum a distrus creștinismul lumea clasică . Recenzie

Titlu original: The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World

Gen: istorie, nonficțiune, religie

Editura: Humanitas
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 331
Rating:     

„   Creștinismul le-a spus generațiilor viitoare că victoria sa asupra vechii lumi a fost sărbătorită de toți, iar generațiile care au urmat au luat de bună această minciună.”

       

      O carte esențială, minunată și înspăimântătoare în același timp. Catherine Nixey este o scriitoare desăvârșită, care face ca nonficțiunea să arate mai curând ca o poveste plină de suspans, în care binele e treptat învins și eliminat de rău. 

      Este o carte ce nu se vrea a fi o blasfemie, așa cum e menționat încă de la început, autoarea încearcă să spună lucrurile dintr-o perspectivă obiectivă. Însă cum ai putea rămâne neutru la suferințele pe care le-au îndurat atâția oameni doar pentru credința lor diferită? Cum poți rămâne orb la persecuțiile
filozofilor a căror singură crimă a fost că au oferit lumii o parte din înțelepciunea lor, că au clădit școli și au instruit genii? Creștinii i-au răsplătit numindu-i demoni, ucigându-i în moduri care i-ar îngheța sângele în vine și unui călău, după care urma mușamalizarea adevărului, distrugerea cărților și a artei clasice.
       De mici, ne este predicat la școală că religia noastră este unica adevărată și că restul sunt simple scorneli. Țin minte cum, la un moment dat, mi-a fost adresată cu superioritate întrebarea: „Cum ar fi rezistat creștinismul atâția ani dacă nu era o religie adevărată?”,  urmată de „De ce n-a rezistat și religia vechilor greci la fel?”. Acestea erau argumentele solide aduse pentru a sprijini propaganda din sala de clasă. Ei bine, cartea de față mi-a oferit un răspuns detaliat la întrebările enunțate.
       Contrar credinței populare, oamenii n-au fost creștinizați voluntar peste noapte. Această noapte metaforică a durat secole întregi, în care drepturile lor au devenit din ce în ce mai mărunte, până când cele ale unor oameni au fost șterse complet. Toleranța religioasă pe care a propus-o Celsus („Nu e nimic greșit, dacă fiecare popor își respectă propriile legi de închinare”) era o eventualitate de neconceput pentru creștinii primordiali.  Pentru ei dilema era simplă: voia Domnului sau suferința eternă în iad. 
       Noua religie a fost privită într-un mod zeflemitor de aristocrații vremii. Aceștia au găsit multe erori de raționament în cartea sfântă de pe care se ghida noul cult. „În ce fel poate fi un mort nemuritor? ” , „De unde până unde interesul acesta pentru păcătoși? De ce nu a fost trimis și la cei fără de păcat? Ce rău este să nu ai deloc păcat?” „Dumnezeu, aidoma unui muncitor nepriceput, a obosit și a avut nevoie de o vacanță pentru a se odihni.”. 
        Pe lângă asta, predicatorilor creștini le place să ne facă să credem că această religie a fost instaurată într-un mod pacifist, iar cruciadele au fost niște simple episoade nefericite, dar cu scop nobil din istorie. Realitatea e alta. Acești vechi locuitori ai planetei aveau proprii zei la care se închinau de mii de ani și pe care îi venerau, deloc diferit de cum creștinii îl venerează acum pe Dumnezeu. Desigur că majoritatea n-a vrut să accepte un nou zeu, oricât de tentantă ar fi sunat oferta pentru ei, din simplul fapt că aveau deja formată o altă viziune asupra lumii. 
        Convertirea s-a realizat cu sânge și blasfemie, iar victimele au fost, în cea mai mare parte, păgânii. Frumoasele piese arhitectuarale pe care le clădiseră cu multă pricepere și migală fuseseră distruse în câteva clipe de creștinii care le numeau „Sălașul diavolului”. Dar pentru vechea populație aceste clădiri deosebit de frumoase nu aveau o însemnătate doar pentru aspect, ci aveau una spirituală enormă. Creștinii i-au batjocorit și i-au umilit, distrugând ceea ce ei aveau mai de preț. Celebra Bibliotecă din Alexandria este o altă victimă al acestui pelerinaj josnic. 
       Mai mult decât atât, după ce aceste grupe de creștini vandalizau cele mai de preț obiecte și clădiri ale lumii clasice, ei furau tot ce se putea de acolo și le foloseau pentru a-și construi biserici și a-și decora casele. Cunoașterea științelor exacte nu era necesară unui bun creștin, deoarece pentru el conta doar învățătura lui Dumnezeu. Astfel, lucrări precum Metoda teoremelor mecanicii a lui Arhimede au fost răzuite, iar peste s-au scris cărți de rugăciuni.
 
    Tuturor ne este bine cunoscut că romanii sunt părinții jurisdicției moderne. Așadar, pilda pe care un autor creștin o consemnează cu satisfacție, a unui om care „cu câtă dârzenie a stat el în fața asalturilor și nu le-a spus nici numele, nici locul de naștere, nici dacă era sclav sau liber. La fiecare întrebare el răspundea în latină „Sunt creștin!”. Acest lucru îl rostea mereu și mereu, în loc de nume, loc de naștere, neam și orice altceva. Alte cuvinte n-au ieșit pe gura lui.” Desigur, acest gest poate fi considerat unul nobil de către creștini. Însă pentru romani era o încălcare clară și răspicată asupra justiției, o batjocoră la adresa legii și nu putea fi tolerată.  Romanii nu erau niște persecutori însetați de sângele evlavioșilor creștini, aceștia doar voiau să asigure ordinea în Imperiu, iar creștinii declanșau spaimă în rândul populației, cu atacurile lor repetate. Scopul romanilor nu a fost niciodată de a ucide creștini, unii dintre demnitarii romani au încercat în van să-i salveze de la moartea iminentă („Nu vezi tu oare frumusețea acestei vremi plăcute? Nu va mai fi nicio plăcere dacă te sinucizi, dar ascultă-mă și vei fi salvat.”), însă mulți aparținători ai acestui cult religios doreau moartea pentru a obține martirismul.
       Încet, încet această grupare barbară și-a atins scopul și, cu timpul, oamenii le-au uitat crimele cumplite, atât de facto cât și împotriva societății moderne. Cu siguranță, lor le putem mulțumi într-o mare măsură pentru că deținem mai puțin de 10% din literatura scrisă în perioada clasică, și aproximativ 1% din cea latină.
       Îmi sfâșie inima doar gândul că atâta înțelepciune a fost pierdută pentru totdeauna, "purificată" prin foc sau înecată în mare.
      În incheiere, vreau să nu uitați numele Hypathei din Alexandria, măreață ființă pe care creștinii o disprețuiau doar pentru că a fost înzestrată cu o frumusețe răpitoare și o inteligență pe măsură. Era un suflet ales, se spune că orice om însemnat, odata ce pășea în Alexandria, dorea să aibă o întrevedere cu ea. Și-a dedicat întreaga viață matematicii și filozofiei, și a avut numeroși învățăcei, care au devenit nume binecunoscute în istorie. Creștinii însă, i-au dorit moartea. Au atacat-o ca o haită de câini turbați în plină stradă, au răpit-o și au dus-o într-o mănăstire unde i-au sfâșiat veșmintele și apoi i-au jupuit pielea. Unul dintre ei i-a smuls ochii cât încă mai respira. Apoi au tranșat-o și i-au dat foc. Și acesta era doar începutul ororii instaurate de creștinism în liniștita lume a elitei din Alexandria.
        Cuvintele sunt deprisos, istoria vorbește de la sine pentru cei care sunt dispuși să o asculte, iar ea e obligată doar să sporească faptul că această grupare de huligani și lunatici, care a știut doar să se victimizeze neîncetat, a fost de fapt opresorul. Și nu au arătat milă nimănui, ci au urmat îndeaproape sfaturile sângeroase din biblie, pe care acum creștinii îndrăznesc să le numească metafore în zilele noastre.