Recenzie: Neuromantul de William Gibson

Titlu original:Neuromancer
Gen: fantasy
Editura: Paladin
An de apariție: 2014
Număr de pagini: 561
Rating:

Mulțumesc Libmag pentru acest roman! :)

Cartea poate fi achiziționată de aici.

"Matricea își are originea în jocurile electronice primitive, în primele programe grafice și în experimentele militare cu mufe craniene. Pe monitorul Sony, un război spațial bidimensional dispăru în spatele unei păduri de ferigi generate matematic, demonstrând posibilitățile spațiale ale spiralelor logaritmice.”

          

  Neuromantul se axează pe Case, un personaj interesant, care obişnuia să lucreze ca „hoţ de informaţii”. În urma unei greşeli (sau, mai exact, trădări) din partea lui Case, patronul său îl pedepseşte printr-o modificare a creierului ce îl privează pe acesta de posibilitatea de a se mai cupla la Matrice (în original, the Matrix). Cum aceasta era, practic, raţiunea de a trăi a lui Case, după acest episod nefericit el îşi pierde voinţa şi se pune iraţional în pericol, fără să îi mai pese de consecinţe sau să se mai gândească la viitor. Totul se schimbă însă atunci când Case este contactat de un angajator misterios care îi propune reabilitarea capacităţii lui de a se conecta la Matrice în schimbul unor misiuni ce au legătură cu furtul informaţional. Desigur, Case acceptă, iar în întreaga aventură este însoţit de o parteneră, Molly, un personaj cel puţin la fel de interesant precum Case.

Gibson a scris cartea în 1983 și a fost publicată în 1984. Lumea spune că este un pioner într-ale literaturii prin invenția cyberpunk-ului. Pe bună dreptate. Un adevărat vizionar pentru că a reușit să vorbească despre o rețea extrem de asemănătoare cu internetul din zilele noastre. Foarte adevărat. Un scriitor fenomenal. Da și nu. Gibson parcă suferă de deficit de atenție. Când este liric, când arde două-trei dialoguri de parcă-s prinse din zbor de o ureche indiscretă, personajele sale uneori parcă-s cu mintea aiurea pentru că nu se pot concentra mai mult de câteva secunde la ceea ce fac, arareori ți se explică când, la cine și de ce un personaj se adresează unui alt personaj care a apărut de nicăieri și s-a proțăpit în ochii cititorului. Gibson este, în schimb, foarte atent la detaliile tehnice și tehnologice cu care „împovărează” cartea și cititorul. Însă ca să poți pricepe ceva trebuie să fii foarte atent la toată scriitura, altminteri riști să te trezești debusolat și cu chef de alergat în jurul blocului în loc să citești cartea mai departe.

"Habar n-am ce o să se întâmple dacă iarna mută câștigă, dar se va schimba ceva!”

 Bineînțeles, pe lângă starea de spirit deprimantă prezentă în roman, m-a atras modul în care e văzută matricea, descrierile extraordinare ale călătoriilor prin această lume, ale modului în care datele pot fi vizualizate prin metafore superbe. Prin contrast cu realitatea sumbră, matricea e o poezie, plină de posibilități și de provocări. Deși nu-l înțeleg pe deplin pe Case, și eu mi-am dorit ca Iarnă Mută să câștige (nu, nu o să vă spun nimic despre acest personaj, descoperirea sa e una din plăcerile pe care n-am de gând să vi le răpesc) pentru că voiam să văd ce se întâmplă mai departe, cum schimbă asta jocul, ce va aduce el în plus matricei. Dacă lumea reală a lui Gibson e un paradis al decadenței, atunci matricea e un paradis pur și simplu. 

 Per total, cartea este o delicatesă literară, dar pe care totuși nu o recomand tuturor. Dacă nu ești un adevărat iubitor de sf-uri, nu prea cred că ai vreo șansă să finalizezi povestea. Dar, trecând peste acest fapt, a fost o lectura plăcută care m-a relaxat.

Lectură plăcută!