Recenzie: Refugiații de Alan Gratz

Titlu original: Refugee
Gen: historical fiction
Editura: Booklet Fiction
An de apariție: 2018
Număr de pagini: 288
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 

Cartea poate fi achiziționată de aici.

      „Turiștii au coborât vocea, și chiar dacă Mahmud nu pricepea ce-și spun, putea simți dezgustul din vorbele lor. Turiștii nu plătiseră pentru asta. Ar fi trebuit să se bucure de vacanță, admirând ruine antice și superbe plaje grecești, nu să se încurce cu refugiați murdari, întinși pe jos să se roage.
      „Nu ne văd decât când facem ceva ce nu vor să facem”, își dădu Mahmud seama. Gândul acesta îl lovi ca un fulger. Cât au stat la locul lor - în ruinele din Alep sau în spatele gardurilor unei tabere de refugiați -, oamenii au putut uita de ei. Dar când refugiații făceau ceva ce nu le convenea oamenilor - când au încercat să treacă granița în țările lor, sau când au dormit pe veranda magazinelor lor, sau când au sărit în calea mașinilor lor, sau când s-au rugat pe punțile feriboturilor lor - abia atunci oamenii nu-i mai puteau ignora.”

         

     Refugiații nu este o simplă o operă de ficțiune, ea este inspirată din poveștile a milioane de copiii obligați să lase tot ceea ce cunoșteau în urmă, și să pornească într-o odisee mult prea periculoasă pentru sufletele lor inocente. Copiii nu sunt responsabili pentru bombe și gloanțe, dar uneori sunt prinși la mijloc în conflicte militare, și atunci ce le mai rămâne de făcut decât să fugă?

     Alan Grantz a îndulcit pe alocuri această carte, pentru că uneori, adevărul e prea dureros de aflat. Drumul unui refugiat spre o nouă țară e presărat cu sânge și lacrimi. Romanul mi-a deschis ochii și m-a făcut să conștientizez unele lucruri. Ne-am întrebat vreodată cum ajung refugiații în țările dispuse să le acorde azil? Eu mereu am crezut prostește că odată ce scapă din țara lor natală, chinul cel mare a luat sfârșit, când în realitate, el abia atunci începe.

      Mulți oameni sunt obligați să pornească la drum după ce au văzut membrii ai familiei murind în fața lor. Trebuie să plece cu strictul necesar, deoarece cu cât rămân mai mult pe teritoriul periculos, riscă să-și piardă propria viață. De multe ori rămân fără apă și mâncare. Metoda lor de transport nu este niciodată sigură, deoarece de multe ori trebuie să călătorească clandestin pentru a se feri de autorități, iar pe apă, există întotdeauna riscul de înec, mai ales datorită obiectelor improvizate pe care călătoresc.

      „Înaintară mai departe prin marea-nvolburată și prin valurile tulburi, un timp care lui Mahmud i se păru o veșnicie. Trecuseră zece ore sau zece minute, Mahmud nu-și putea da seama. Tot ce știa era că vrea să se termine, și să se termine acum! Era mai rău decât Alepul. Mai rău decât bombele care picau din cer și soldații care trăgeau cu arma și dronele care vâjâiau pe deasupra. În Alep cel puțin putea fugi. Se putea ascunde. Aici era la mila universului, o pată maronie invizibilă, într-o plută neagră de cauciuc invizibilă, în mijlocul unei mări imense și întunecate. Dacă și-ar fi pus mintea, oceanul ar fi putut deschide gura și l-ar fi înghițit, fără ca vreun om din lumea asta mare să bănuiască măcar că s-a ales praful de el.”

       Romanul este împărțit în 3 povești care aparent nu au nimic în comun: cea a lui Josef, un băiat evreu din Germania Nazistă, cea a Isabelei, o fetiță din Cuba, de la sfârșitul secolului al XX-lea și Mahmud, un băiat din Siria zilelor noastre. Vă puteți imagina că cel mai mult m-a afectat povestea lui Mahmud, deoarece, în mod tragic, este o problemă de actualitate. 

       Cred că nu mulți dintre voi știau că Alep, orașul de baștină al lui Mahmud, are o istorie extrem de bogată și datează din mileniul 6 Înante de Hristos. Era un oraș cu multe clădiri superbe de patrimoniu, un oraș cu mall-uri și magazine, cu palmieri, biserici și bazilici. Mahmud era un copil normal care juca jocuri video și citea benzi desenate, fratele lui mai mic era un fan înrăit al Țestoaselor Ninja. Astăzi, Alep e o grămadă de ruine, iar Mahmud și familia  sa au fost obligați să fugă pentru a-și salva viața. 

       Josef are o altă poveste tragică, dar care nouă, europenilor, ar trebui să ne fie cunoscută. Abuzul pe care l-au îndurat evreii din cauza naziștilor este de neimaginat și nu poate fi exprimat în cuvinte. Când familiei băiatului i se oferă oferta ca tatăl său să fie eliberat din Dachau, cu condiția de a părăsi imediat țara, toți acceptă cu entuziasm, dar niciunul nu s-ar fi gândit că tatăl se va întoarce doar drept umbra a ceea ce a fost odată. 

      „Nu-și dorea decât să fugă în brațele mamei sale, dar i se părea că-i despart milioane de kilometri. La fel se simțea și cu tatăl său. Erau trei insule singuratice, despărțite de un ocean de tristețe.”

       Isabel a fost forțată să găsească un mijloc de a-și părăsi țara, deoarece în caz contrar tatăl ei avea să fie închis pe viață. Am aflat despre mediul de viață ostil în care erau obligați să trăiască locuitorii Cubei, viață care nu le permitea nici măcar strictul necesar: hrană suficientă și apă curată. Drumul spre Florida o va costa mai mult decât ar fi fost vreodată dispusă să dea.

      „Inima i se strânse de recunoștință față de toți acești oameni. O clipă de bunătate din partea fiecăruia dintre ei ar putea face diferența dintre moarte și supraviețuire pentru mama ei și pentru ceilalți din bărcuța lor.”

      Toate poveștile din cartea refugiații sunt sfâșietoare, mai ales pentru că știm că undeva, acolo, au existat și există oameni care trec prin lucruri asemănătoare celor din roman, sau poate chiar unele și mai tragice. Mi se pare un gest extraordinar că autorul donează o parte din veniturile pe care le obține din vânzarea acestei cărți către asociații umanitare care sprijină familiile de refugiați. Dacă doriți să donați și voi, o puteți face accesând linkul de mai jos. Sunt sigură că orice sumă va ajuta într-o anumită măsură acești oameni aflați la ananghie.