luni, 24 septembrie 2018

Recenzie: Călătorie în abis de Mădălina Rusescu

Titlu original: Călătorie în abis
Gen: romance
Editura: Libris Editorial
An de apariție: 2018
Număr de pagini: 243
Rating:
Mulțumesc autoarei pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„În mine știu că se zbat tainele lumii. Sunt martora războiului celor două conștiințe opuse pe care Dumnezeu le-a lăsat în fiecare dintre noi. În mine răsună voci, ecouri din toate părțile, e un haos total ascuns bine sub zâmbetul larg pe care doar dacă nu vrei să-l vezi, nu îl vezi. (...) În mine se deschid și se închid portalurile lumii pe care îmi doresc din tot sufletul să o proiectez în realitatea asta, în care cred că îmi doream ca domnul T. să mă țină de mână...”
            

     Îmi dau seama că această carte ar fi vrut să fie una filosofică, despre căile ciudate ale destinului, o poveste profundă despre o iubire imposibilă care devine posibilă, spusă cu un limbaj metaforic și plin de lirism, însă, ceea ce a reușit autoarea să ilustreze prin cartea asta este doar încă o poveste tip Wattpad, într-adevăr scrisă (aproape) bine gramatical, dar cu personaje banale și o poveste cum nu se putea mai incredibilă.
      Începutul este într-adevăr interesant. Facem cunoștință cu protagonista noastră și existența ei haotică. Gândurile ei sunt extrem de împrăștiate, și le vom contempla din plin, deoarece narațiunea este la persoana întâi. Viața Cassandrei este cum nu se poate mai monotonă și trebuie să și-o continuie, deci, în modul ei firesc: să meargă la muncă dis-de-dimineață. Însă pe drum se întâlnește pentru prima dată cu un domn elegant de la care nu-și va mai putea lua gândul 100 de pagini de aici încolo, cu toate că, știa exact 3 lucruri despre el: 1) că e blond 2) că e medic 3) că îl cheamă Vlad Teodorescu.
      Ni s-a întâmplat tuturor. Vedem un străin pe stradă și ochii noștri se transformă în inimioare când ne uităm la fața lui superbă. Dacă suntem norocoși, inițiem și o conversație stângace cu el. Dar, naratoarea noastră era convinsă că Vlad Teodorescu era iubirea vieții ei. Când mergea cu bicicleta în parc se gândea la el. Razele soarelui care intrau pe geam îi aminteau de el. Când s-a sărutat cu fostul ei iubit s-a gândit la el. Sper că ați priceput aluzia. Cassandra nu-l iubea cu adevărat pe tipul acela, cum nici nu e posibil să iubești o persoană despre care nu știi nimic, ci era complet obsedată de el. Atât de obsedată, încât unele pasaje sunt cam înfricoșătoare.
        Și... naratoarea are 24 de ani. Nici măcar nu e o adolescentă, fapt care poate ar face întâmpările din această carte să fie oarecum mai ușor de digerat. *Ok, nu și partea în care Cassandra devine schizofrenică și are o halucinație cu V. Teodorescu, în public; partea asta a fost deja prea mult*.
        Plot twistul este că fata va suferi un accident în Spania și va dobândi amnezie. În acel punct, cartea se schimba radical (slavă domnului, scăpăm de pasajele nenumărate cu Vlad). Nu sunt expertă, însă pe mine chiar nu m-a convins prestația Cassandrei. Nu m-aș aștepta în niciun caz ca amnezia să fie vindecată ca în această carte, dar, oricum, nu aveam mari pretenții, pentru că este o carte stereotipică de dragoste la urma urmei. Deci, am sărit multe pasaje din această secvență.
       Revenind la personaje: Cassandra este adolescenta naivă de 24 de ani, cea mai bună prietenă a ei se comportă ca un sugar, deși este de o vârstă cu ea (și Cassandra o alintă „Cocuța”), doctorul minunat este bărbatul fatal, inteligent și bun la toate, și jumătatea perfectă a Cassandrei. Nu vă așteptați să empatizați cu vreun personaj, pentru că veți fi dezamăgiți. Toate personajele sunt încadrate în niște tipare stricte, fără să aibă nicio însușire specială.
       Și acum cred că am ajuns la momentul în care mă întrebați de ce am terminat, totuși, cartea. Pentru că, nu este dureros de lungă și nu vreau în niciun caz să jignesc autoarea cărții, însă, mi s-a părut atât de penibilă cartea încât a devenit amuzant. Evident că romanul a avut un sfârșit penibil pentru a fi în ton cu restul cărții, iar destăinuirea lui V. Teodorescu m-a șocat cu desăvârșire la cât de înspăimântătoare a fost.
       Nu regret că am citit cartea și o recomand în favoarea cărții Fluturi, și a câtorva de pe Wattpad, dar nu și dacă aveți ceva mai bun de atât în bibliotecă.

duminică, 16 septembrie 2018

Recenzie: Istoria naturală a dragonilor de Marie Brennan

Titlu original: A natural history of dragons
Gen: fantasyhistorical fiction
Editura: Nemira
An de apariție: 2017
Număr de pagini: 400
Rating:
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Parcă-aș avea un dragon înlăuntrul meu. Nu știu cât e de mare, ar putea să mai crească. Dar ea are aripi, și putere, și... și n-o pot ține într-o cușcă. O să moară. Și eu o să mor. Știu că nu e tocmai modest din partea mea, dar știu că sunt capabilă de mai multe decât îmi va permite viața din Scirland. Este în regula ca femeile să studieze teologie, literatură, dar nu și ceva atât de brut. Și totuși, eu asta vreau. Chiar dacă e greu, chiar dacă e periculos. Nu-mi pasă. Vreau să văd unde mă poartă aripile.”
            
    Istoria naturală a dragonilor este mai puțin o carte fantezistă despre dragoni, făpturile maiestoase care o fascinează pe doamna Trent, și mai mult o poveste despre iubire și curaj, despre depășirea barierelor construite de normele unei societăți demult apuse. Lady Trent are un vis măreț pentru o femeie din acele timpuri: acela de a deveni om de știință, și reușește să-l transforme în realitate, chiar dacă prețul va fi unul enorm.
      Când am primit cartea aceasta, am crezut că țin în mâini o poveste fantasy în care făptura din centrul poveștii este dragonul, însă asta nu e tocmai adevărat. Încă din prima pagină a cărții, autoarea (Lady Trent) ne mărturisește că autobiografia ei nu va fi doar cu detalii despre expediția în ținutul dragonilor, ci va include și lucruri personale și chiar senzuale.
       Am fost puțin dezamăgită când am aflat că urma să citesc o biografie (fie ea și una ficțională), însă nu m-aș fi putut înșela mai rău de atât. Isabella Trent este un personaj unic în literatură, o femeie care deși trăiește sub aripa soțului ei, și totuși tinde mereu să fie liberă precum creaturile care o fascinează atât de mult. Chiar de când era mică, și-a găsit o preocupare nedemnă pentru o doamnă, și anume studiul dragonilor, preocupare care va deschide drumul spre un șir lungi de întâmplări amuzante, romantice, tragice și care vă vor vrăji complet.


      Într-o epocă în care mariajele se întemeiau mai mult pentru interese economice, Isabella a reușit să-și găsească un soț pe care l-a iubit cu adevărat, și sincer vă spun că vă va fi greu să nu vă îndrăgostiți și voi la rândul vostru de el. Primul motiv, este că are una dintre cele mai mari biblioteci din zonă, pe care o împarte într-un mod atât de generos cu soția lui, iar al doilea este că o susține mereu pe Isabella și are încredere deplină în ea în orice împrejurare, chiar dacă asta înseamnă să-și riște reputația.
      Felul în care sunt descriși dragonii este unul senzațional, te face să ți se pară greu de crezut că aceste animale nu sunt doar niște veri mai îndepărtați ale păsărilor pe care le vedem zi de zi pe cer. Marie Brennan a făcut o treabă grozavă la deosebirea lor pe specii și chiar a reușit și să le ofere o caracteristică specifică rasei, care îi umanizează într-o oarecare măsură, și pe care vă las pe voi să o descoperiți.
        Istoria naturală a dragonilor este o carte despre dragoni, cu personaje bine conturate, despre curaj și despre libertate și despre lupta împotriva tuturor pentru îndeplinirea viselor, este o poveste care vă va prezenta o minciună atât de bine scrisă, încât vă va fi foarte greu să n-o credeți. În încheiere vreau să mai spun doar că abia aștept să citesc și următorul volum din serie, vă voi lăsa mai jos poză cu el. Nu-i așa că sunt superbe coperțile din seria aceasta? :)

duminică, 26 august 2018

Recenzie: Watchmen de Alan Moore & Dave Gibbons

Titlu original: Watchmen
Gen: roman grafic, fantasySF
Editura: Art
An apariție: 2018
Număr de pagini: 448
Rating:
Mulțumesc Libris pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„-Miracole termodinamice... evenimente cu probablitate de a se întâmpla atât de mică încât sunt efectiv imposibile, așa cum e transformarea spontană a oxigenului în aur. Tare-aș vrea să văd așa ceva. Și totuși, la fiecare acuplare umană, o mie de milioane de spermatozoizi se întrec pentru un singur ovul. Înmulțește probabilitățile astea cu nenumăratele generații, în care gândește-te ce șanse aveau strămoșii tăi să supraviețuiască, să se întâlnească, să conceapă acel fiu și nu altul, acea fiică și nu alta... până când mama ta s-a îndrăgostit de un bărbat pe care avea toate motivele să-l urască, iar din acea uniune, din mia de milioane de copii care rivalizau pentru fecundare, ai apărt numai tu, tu singură. Să distilezi o formă atât de specifică din acel haos de improbabilitate, ca și cum ai transforma aerul în aur. Asta e cumea improbabilității. Miracolul termodinamic.”
   -Dar... dacă eu, nașterea mea, dacă ăsta e un miracol termodinamic... înseamnă că poți spune același lucru despre oricine de pe lumea asta!
   -Da. Oricine pe lumea asta... dar lumea e atât de plină de oameni, atât de ticsită de miracolele astea încât devin banale și uităm... eu uit... privim întruna lumea, așa că percepția noastră devine insensibilă la ea. Și totuși, dacă schimbăm punctul de observație, și devine o noutate, poate că ne va tăia iarăși răsuflarea.
            

    Watchmen este fără doar și poate cel mai bun roman grafic scris vreodată. Alan Moore a reușit să țeasă cu ajutorul dialogului și a desenelor lui Dave Gibbons o intrigă complexă, care nu îți dă niciun moment de respiro, cu 5 personaje principale extrem de realiste care au caractere unice printre care sigur vă veți putea regăsi. 
„ -Adrian mi-a spus la un moment dat că, pentru egipteni, moartea era o călătorie...
   -Hmm. O idee simpatică dacă-ți permiți să călătorești la clasa întâi, cu faraonii... dar dacă ne uităm cum o să sfârșim noi, majoritatea călătorim la clasa a patra.”
     Am adorat pur și simplu ilustrațiile din roman. Sunt superbe, culorile folosite sunt vibrante și parcă dau viață poveștii. Preferata mea a fost combinația de roz și albastru din capitolele cu Jon pe Marte. La sfârșitul fiecărui capitol este o secțiune de proză cu extrase din ziarele din acea lume sau din biografiile scrise de supereroi și asta este o idee nemaiîntâlnită până acum. Iar după secvențele acestea apare de fiecare dată un ceas care e din ce în ce mai umplut de sânge, pe capitol ce trece.
„Unii dintre noi am trăit mereu pe baza prăpastiei, Daniel. Se poate supraviețuii acolo dacă respecți niște reguli. Să te ții bine... și niciodată să nu privești în jos.”
    După ce citești această carte, parcă îți vine greu să crezi că supereroii n-au mișunat acum câteva decenii pe străzile Americii, pentru a lupta împotriva fărădelegii. Cartea adresează întrebări importante de moralitate, iar la un moment dat te face să meditezi la ideea: „Ce înseamnă să lupți cu fărădelegea mai exact? Înseamnă să aperi legea când o femeie fură dintr-un magazin  ca să aibă de mâncare pentru copii sau să te zbați să-i dai în vileag pe cei care, cu mijloace perfect legale, au condamnat-o la sărăcie?”

     După cum ziceam, supereroii din roman nu aduc deloc cu stereotipul. Nu sunt simplii tineri binefăcuți, bogați și fericiți care le au pe toate. Ba din contră, sunt oameni de pe planeta noastră, care ne împărtășesc grijile și fricile și care luptă pentru a readuce o oază de lumină în lumea asta în ruine.
„Asta-i problema cu lumea asta: n-ai nicio satisfacție când ești de treabă. Dacă-ncerci să ajuți, dai se belea... deci ce câștigi la afacerea asta?”
     Noua echipă este formată din 5 membri. Primul este Comedian, care moare chiar din prima pagină a romanului și aș minți dacă aș spune că i-a simțit cineva lipsa. Un violator și un om fără scrupule, care și-a dat seama că viața e doar o comedie întunecată; pe scurt, unealta perfectă a armatei americane. Laurie Jupiter este fiica lui Sally Jupiter, fostă supereroină și nu am găsit nici măcar un singur lucru care să-mi placă la ea. Un punct minus al cărții este cu siguranță misoginismul, pentru că femeile au toate caractere superficiale și stupide. Nite Owl are probabil cel mai tare echipament din echipă, și cel mai scump. Ozymandis este cel mai inteligent om de pe planetă, care s-a vândut complet mass-mediei pentru bani. Dr. Manhattan (cel albastru) este un fel de Dumnezeu, pe scurt, ar avea puterea de a salva omenirea, însă nu și motivația. Iar Rorschach este probabil eroul principal al romanului, personajul meu preferat care este mai mult villain decât hero și a cărui poveste nu vă va putea lăsa indiferenți.
„Ciudată poveste. Nu sună credibil. Probabil e adevărată.”
      În roman, sunt incluse în fiecare capitol și secvențe dintr-o bandă desenată imaginară, numită Poveștile Corăbiei Negre. Aceasta este la rândul ei o lecție despre supraviețuire, despre lupta împotriva imposibilului, despre suferință și nebunie. Vă las pe voi să o descoperiți mai în amănunt, pentru că oricum este foarte scurtă.
„(...) atâtea întrebări.  Nu contează. În curând răspunsuri. Nimic nu e de nerezolvat. Nimic nu e fără speranță. Câtă vreme există viață.”
      Cred că aveam așteptări un pic mai mari de la roman și recunosc faptul că uneori toată filozofia și înțelesurile ascunse și metaforele și limbajul alocuri extrem de complicat mi-au dat dureri de cap, însă cu siguranță per total este o carte care merită citită. Formatul romanului grafic este unul cum sunt sigură că n-ați mai întâlnit până acum, iar ceea ce a reușit Alan Moore să facă cu ajutorul câtorva imagini și a dialogului este revoluționar.

miercuri, 8 august 2018

Recenzie: Sabia de sticlă de Victoria Aveyard

Titlu original:Glass Sword
Gen: fantasyyoung adultdistopie
Editura: Nemira
An de apariție: 2017
Număr de pagini: 538
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
”L-am salvat de înrolare, dar nu pentru asta. Nu ca să lupte în alt război. O parte din mine își dorește să îl pot trimite acasă, în Pilonii, pe malul râului nostru, la viața pe care o cunoșteam. S-ar zbate în sărăcie, ar munci din greu, nu ar avea prieteni, dar măcar ar rămâne în viață. Pentru mine nu mai este posibil viitorul acela, trăit între pădure și malurile râului. Dar pentru el este. Și vreau să-l aibă”
            

  Sabia de sticlă, este un volum de un milion de ori mai bun decât precedentul, din punctul meu de vedere, fiind plin de scene tensionate, bine scris și cu o intrigă periculos de incitantă, chiar și pentru mine.
   Vine cu ceva nou, piperat de stilul autoarei pe care l-am îndrăgit în primul volum, dar aici m-a călcat puțin pe bătături. 
După cum am spus și mai sus, povestea este plină de scene pline de tensiune până peste măsură, nu mă înțelegeți greșit, iubesc suspansul și toate sentimentele ce vin odată cu el, dar faptul că autoarea își lăsa personajele să treacă atât de ușor peste o luptă sau un moment tensionat, sub pretextul clasicului leșin apoi revenirea după ce totul trecuse, m-a deranjat puțin, fiind folosit de mai multe ori. Mi se pare că pe-alocuri autoarea a dat dovadă de nepăsare față de poveste.

  Revolta stârnită de Mare Barrow, fata care dintr-o simplă hoață de buzunare a ajuns servitoare la palat și mai apoi prințesă, a prins amploare. Cei mai căutați „răufăcători”, în viziunea prințului Maven, îi erau alături. Astfel, cei care erau desconsiderați și rău priviți, au ajuns să aibă aproape cea mai puternică armată datorită fetiței cu fulgerele.



  Mi-au plăcut foarte mult relațiile care s-au legat odată cu această revoluție mai mult sau mai puțin intenționată. Deși sfârșitul lor m-a lăsat rece și într-o baltă de lacrimi. Pentru iubirea neîmpărtășită, prietenia pierdută și pentru legături de sânge stinse.

”Mă agăț de Cal, de Kilorn, de Shade, de salvarea cât mai multor oameni noi, pentru că mi-e teamă să nu mă trezesc într-o zi și să nu mai găsesc pe nimeni lângă mine, mi-e teamă să nu mă trezesc într-o zi fără familie și fără prieteni, iar eu nu voi fi decât un fulger în bezna unei furtuni. Dacă sunt o sabie, atunci sunt o sabie făurită din sticlă. Și simt că deja am început să mă sparg.”
 
   În ciuda subiectului dur pe care povestea îl abordează, felul în care autoarea a descris toate sentimentele și trăirile i-a dat un plus destul de mare, de aceea i-am oferit cele cinci steluțe cu inima plină, pentru că din nou, după foarte mult timp simt că am găsit o carte pe care vreau să o împărtășesc cu toată lumea dar în același timp nu vreau să o ofer nimănui. E o carte care mi-a trezit sentimente puternice și m-a făcut să mă îndrăgostesc de personaje mai mult decât primul volum. Aștept cu nerăbdare să savurez și ultimul volum tradus la noi, pentru că sincer, deja mă mănâncă palmele, mai ales după un sfârșit atât de sfâșietor. 



Lectură plăcută!


luni, 30 iulie 2018

Recenzie: V de la Vendetta de Alan Moore & David Lloyd

Titlu original: V for Vendetta
Gen: roman grafic, distopie, SF
Editura: Art
An apariție: 2018
Număr de pagini: 296
Rating:
Mulțumesc Libris pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„După o vreme, urletele se gâtuiau și erau înlocuite de tăcere. Voluntarilor li se cerea să mărească încă o dată voltajul... Aproape 80% dintre cei testați au continuat să administreze electroșocuri după ce „victima” îi implorase să se oprească. Aproape 60% au continuat chiar și după ce au crezut că o omorâseră. Erau oameni obișnuiți și erau gata să tortureze un străin până la moarte pentru că o persoană cu autoritate le ceruse asta. Unii chiar au spus că le-a plăcut. Cred că și mie mi-a plăcut ce am făcut atunci. Oamenii sunt proști și răi. E ceva în neregulă cu noi...Avem o latură odioasă. Merităm să fim sacrificați. Merităm...”
            
     V de la Vendetta este o carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut și care m-a dezamăgit nespus de mult, e una dintre rare dăți în care cartea e mai proastă decât filmul. Ideea de bază a acestei cărți este că lumea distrusă de un regim politic neo-fascist, trebuie reconstruită cu ajutorul anarhismului.
      Pentru că este un roman grafic, primul lucru pe care l-am evaluat la el au fost ilustrațiile promovate ca fiind „extraordinare” în descrierea cărții. Nimic mai greșit. Dacă la începutul romanului am apreciat modul vintage în care fuseseră făcute, ce mă duceau cu gândul la benzile desenate cu Batman din anii 30, pe la mijlocul cărții eram deja sătulă de aceste ilustrații învechite, neprofesioniste, care deseori îmi îngreunau înțelegerea secvenței. Nu pot numi artă ceea ce a realizat David Lloyd.

      Relația dintre Evey și V mi s-a părut foarte similară cu cea dintre Harley Quinn și Joker, pentru că este la fel de toxică, deși într-un mod diferit. Joker o abuzează fizic pe Harley, iar V o abuzează mental pe Evey, ceea ce mi se pare chiar mai rău. Îi ascunde lucruri, o închide într-un labirint și apoi o torturează. 
       V nu este tocmai o ființă umană. După evenimentele traumatice prin care a trecut, a devenit o creatură periculoasă, minuțioasă, însetată de răzbunare. Are ideea obsesivă că singura cale prin care omenirea poate fi salvată este anarhia, o idee cu care nu sunt de acord.
„Te gândeai să mă omori? Nu există trup și sânge sub pelerina asta ca să-l poți ucide. Doar o idee. Ideile sunt imune la gloanțe.”
      Și acum intervine singura parte care mi-a plăcut. Citatul de mai sus, care e pur și simplu genial. Sunt atâția oameni care s-au sacrificat pentru o idee, cum a fost și Zoya Kosmodemyanskaya, care a fost ucisă pentru că nu a vrut să-și trădeze țara. Dar ideea ei a supraviețuit: Uniunea Sovietică trebuie să continuie să lupte. 
     Al doilea lucru care mi-a plăcut la această carte este că subliniază ideea: Nu oamenii ar trebui să se teamă de guvern, ci guvernul de oameni. De cele mai multe ori, oamenii devin docili, impasibili atunci când se confruntă cu o situație care li se pare dezastruasă. Nu luptă împotriva ei. V le reamintește că puterea e la ei, le oferă un exemplu, un motiv să lupte.
   Povestea mi s-a părut ininteligibilă pe alocuri și foarte greu de urmărit, deși e un roman grafic și în mod normal acestea se citesc în 2 ore, mie mi-a luat 2 zile să-l termin și multe muuulte suspine.
    Știu că mă aflu în minoritate cu părerea mea, și că majoritatea au adorat cartea asta, dar mie mi s-a părut un adevărat eșec cap-coadă. Premisa este proastă, ideea de bază e executată prost, ilustrațiile sunt urâte, până și hârtia pe care a fost scrisă e de proastă calitate. Mai bine v-ați uita la film și v-ați scuti de lecturarea acestei catastrofe.
 
    

duminică, 29 iulie 2018

Recenzie: Străinul de lângă mine de Irina Binder

Titlu original:Străinul de lângă mine
Gen:young adultromance
Editura: For you
An de apariție: 2018
Număr de pagini: 282
Rating: 

”-Nu știu. Chiar nu știu. Știu doar că am murit puțin câte puțin de fiecare dată când realizam că el nu mai este, că nu va mai veni acasă. A fost o teroare să-i văd periuța de dinți în baie și să accept că va trebui să o arunc. Să ating lucruri de-ale lui, cana din care băuse ultima dată cafea, să găsesc mesajele de pe telefon la care nu-i mai puteam răspunde. M-a torturat gândul că nu am fost destul de bună cu el, că poate nu i-am spus suficient de des că îl iubesc. De aceea, când văd cupluri care se ceartă din nimic, așa cum fac Claudia și Alex, îmi vine să îi iau de umeri și să îi scutur, să le spun să prețuiască fiecare clipă împreună, fiindcă nimic nu le garantează că mâine se vor mai avea unul pe altul.
            
  
Cartea Irinei m-a surprins într-un mod foarte plăcut, nu numai că m-a făcut să privesc viața și mai ales familia tradițională dintr-o altă perspectivă, frumoasa perspectivă a Irinei, dar m-a și scos dintr-un reading slump care mă chinuia de ceva timp, unul foarte urât și aș putea să spun că și-a pus serios amprenta asupra sufletului meu.
  Cuvintele colorate ale Irinei, în care a învăluit frumoasa poveste de dragoste dintre cei doi m-a făcut să-i îndrăgesc stilul, ceva ce Fluturi, trilogia cu care Irina s-a lansat chiar pe blogul ei nu a reușit să o facă. Mi se pare că a evoluat într-un mod foarte plăcut.

  Alessia, este personajul principal de care m-am îndrăgostit pur și simplu, doar prin felul ei de a fi, mi se pare un model numai bun de urmat în viață și sunt sigură că autoarea se regăsește perfect, pentru că personajul a fost conturat în cel mai perfecționist și frumos mod. Alessia, este o femeie excepțională, puternică și sigură pe propriile forțe, care deși de o frumusețe rară, nu a reușit niciodată să-și găsească un bărbat potrivit pentru ea și pentru calitățile ei, pe când, de cealaltă parte Eduard, sau Andrei în mediul online, acolo unde ei s-au cunoscut, se vede o monstruozitate de om, incapabil să primească iubire și admirație de la cineva care nu-i dorește doar banii săi. 
  În disperarea celor două personaje, ambii își deschid un cont de Facebook, acolo unde, deși cu niște poze false, se îndrăgostesc unul de celălalt, în cel mai frumos mod, pentru că niciunul din ei nu s-a îndrăgostit de fizic, ci de ceea ce se află sub ambalajul frumos aranjat al unui om, două suflete bune, disperate după iubire s-au găsit și s-au îndrăgostit.



  Toată povestea, deși una frumoasă, a fost doar una virtuală, pentru că, în viața reală, un singur complex a reușit să strice cu adevărat doua destine, a reușit să sfărâme două suflete și tot ce a mai rămas după asta, a fost doar două inimi ciobite ce, cândva, erau alimentate de speranțe false și minciuni nenumărate. Dar totul poate fi reparat, cu ajutorul iubirii ce unește și șterge multe lucruri.


”-O știi pe prietena mea Selena?                                                                                       -Da, doamna cu sacoșele, nu?                                                                                         -Exact. E cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Știi ce mi-a spus într-o zi? Că nu putem dărui iubire dacă nu primim. Că noi, oamenii, așa funcționăm: ne hrănim cu iubire de la cineva și dăm mai departe iubindu-i pe alții. Dar dacă nimeni nu ne iubește, dacă nu primim iubire, nu avem nici de unde să dăm. De fapt, discuția pornise de la oamenii răi, incapabili să iubească, Selena le-a găsit o scuză în felul acesta, spunând că nu au ce să dea pentru că nu au primit la rândul lor. Uite, eu acum simt că nu mai am iubire în mine, nu știu cum să-ți spun. Simt că sunt secătuită și că nu mai am nimic de oferit”
   Consider că este o carte necesară în bibliotecile multora, pentru că aceasta poveste are o lecție de viață, o lecție pe care cu toții ar trebui să o primim la un moment dat, iar Irina ne ajută, sper ca peste câțiva ani, să-mi aduc aminte de cartea asta și să o recitesc, cu siguranță o să-i păstrez un loc în inima mea pentru că a reușit să mă atingă și acolo doar simple cuvinte și o poveste minunată. Sper că v-am convins și pe voi să o încercați!


Lectură plăcută, Adela!