duminică, 15 noiembrie 2020

Singura amintire a Florei Banks de Emily Barr - Recenzie


Titlu original: The One Memory of Flora Banks
Gen: Young AdultRomanceboli mintale
Editura: Epica
An de apariție: 2017
Număr de pagini: 306
Rating:     

,,Nu-i lăsa să te treacă iar pe tranchilizante. Fii tu însăți! E OK dacă ești dificilă sau ciudată sau diferită sau amuzantă. Asta ești tu, Flora. Persoana care ești acum - cu toate imperfecțiunile și dificultățile - persoana care poate să fie un mare ghimpe în coaste, care își face părinții să-și smulgă părul din cap, care scrie niște e-mailuri adorabil de nebune, care s-a îndrăgostit de un băiat pe o plajă din Cornish și l-a urmat până la capătul pământului - asta ești tu. Asta e sora mea. Ai amnezie, dar trăiești. Trăiește-ți viața!''

 Sursa foto: Ideilaintamplare



Cum sa ai incredere in cineva, daca nici in tine nu poti avea?

Flora sufera de amnezie. Are memorie doar pe termen scurt, iar mintea ei se reseteaza de mai multe ori pe zi. Nu-si aminteste glumele pe care le-a facut prietena ei, instructiunile pe care i le-au dat parintii ei sau cati ani are. Apoi saruta un baiat pe care n-ar fi trebuit sa-l sarute, dar acest lucru ii ramane intiparit in minte. Este prima oara de cand vaea cinci ani cand isi aduce aminte de un fapt petrecut. Dar baiatul a plecat, iar ea crede ca s-a mutat in zona Cercului Polar Arctic. Isi va aduce aminte totul daca va merge dupa el? Este are aceasta solutia? In cine poate avea incredere?
Ma uit la mainile mele. Pe una din ele scrie Flora, fii curajoasa!



Flora este o fată de numai șaptesprezece ani care se vrea a fi normală. Însă, din păcate circumstanțele în care trăiește nu-i prea permit treaba asta. Flora suferă de amnezie, poate să rețină ceva, o oră, două poate chiar trei însă lucrurile devin complicate după un anumit interval de timp, confuzia fetei lovește niște cote maxime, punct în care ajunge foarte des pe parcursul unei zile obișnuite, recurgând adesea la carnețelul său cu notițe, carnețel scris cuvânt cu cuvânt de către mama acesteia. Personaj care se vrea la început milos, stârnindu-ți admirația pentru modul în care aceasta reușește să o crească pe Flora în ciuda a ceea ce se întâmplă în jurul fetei. În termeni medicali, nu știu cât de adevărate sunt lucrurile povestite în această carte pentru că, la fel ca orice alt young adult, toate cărțile contemporane scrise special pentru adolescenți și nu numai, are mici greșeli care au lăsat de dorit, din neatenția autoarei s-au născut mici confuzii, acțiuni puse în contradictoriu. 


Flora rămâne singură acasă în urma unor acțiuni nu foarte plăcute, însă fata nu e absolut deloc tristă, în sfârșit nu mai nimeni pe zonă care să o cicălească cu lucruri plictisitoare, are mult timp liber de acum înainte, timp pe care și-l ocupă gândindu-se la clipa ei preferata, clipa pe care a reușit să o memoreze în ciuda bolii, singurul lucru nou pe care l-a memorat în ultimii șapte ani iar acesta este un sărut. Însă, nu orice tip de sărut, un sărut cu un băiat chipeș, deștept și rafinat, un sărut pe care e sigură ca nu o să-l uite vreodată. Dar, la fel cum se întâmplă și în viață, după un lucru bun, urmează o serie de lovituri aprige. Frumosul băiat este iubitul prietenei sale cele mai bune, Paige. Nu v-am spus nimic despre ea până acum? Ei bine, ea este Paige, cea care i-a fost alături la bine și la greu Florei încă de la vârsta de zece ani, printre puținii oameni pe care fata reușește să și-i amintească. Pentru că Flora nu voia să uite absolut nimic din acea noapte fermecată, începe să scrie totul pe mâini, pereți, caiete, pe unde apucă. Un lucru pueril având în vedere că timpul petrecut alături de prietena acesteia era nelimitat. Din nefericire, Paige află și așa cum v-ați fi așteptat, aceasta nu mai vrea să audă niciodată de ea. Iar pentru că Drake, iubitul lui Paige este cel care i-a împrospătat memoria Florie, aceasta decide să-l urmeze cu nesăbuință oriunde ar pleca ajungând astfel singură la Cercul Polar.



Dacă există viață după moarte, o să fac tot posibilul să am grijă de tine. Trăiește-ți viața! Flora, fii curajoasă!”

  Mi-a plăcut mult cartea și am devorat-o în adevăratul sens al cuvântului însă, la fel cum spunem și mai sus, în termeni medicali nu știu cât de adevărate poate să fie povestea, dar ficțiunea pentru tineri se poate îndepărta foarte mult de adevăr, nu? M-a făcut curioasă și cu siguranță o să citesc mai multe lucruri legate de amnezie, m-a făcut să-mi dau seama că avem ceva special, fiecare dintre noi, creierul uman este o enigmă ce așteaptă să fie descoperită.

  Cartea m-a făcut să trăiesc odată cu Flora, am putut relaționa foarte bine cu personajul principal, cât timp ea se plimba pe Bulevardul Viselor Spulberate, eu stăteam în pat și aveam grijă să nu ratez vreun detaliu din povestea fetei. Ceea ce nu mi-a plăcut mai deloc, a fost modul în care autoarea a finisat descrierea personajelor, nu aveam o imagine clară în cap, doar niște voci și chipuri fade care nu mi se arătau foarte încântate. Mi-a plăcut însă faptul că a fost plină de acțiune, nu m-a lăsat să mă plictisesc nicio secundă, Flora fiind un caracter puternic, gata mereu să ia lumea la pas chiar dacă adesea memoria îi juca feste. 


Cu siguranță recomand, o carte numai bună de savurat în această perioadă rece, o poveste tristă despre supraviețuire, familie, prietenie și moarte. Vă invit pe fiecare în parte să o achiziționați, o lectură ușoară care te rupe repede de realitatea din care cu toții vrem să scăpăm.


miercuri, 28 octombrie 2020

Arta războiului de Sun Tzu . Recenzie

W3.CSS
Lights
Rating



Arta războiului







Sun Tzu

Genuri:Filosofie, Clasic

      Arta războiului, un tratat de război, care a supraviețuit testului timpului, continuă să fie utilizat și în zilele noastre de către liderii de pretutindeni, în diverse domenii, cum ar fi cel militar, legal și economic. Cărțulia cuprinde informații succint explicate despre psihologia războiului, strategii și descrieri istorice ale „terenului vieții și al morții”.

      Dacă ar fi să fim exacți, Arta războiului a fost scrisă acum exact 2600 de ani, așadar, nu e surprinzător faptul că e depășită din diverse puncte de vedere. Specialiștii nu s-au decis privitor la înțelesul unor fragmente, ceea ce face lectura deseori anevoioasă, căci cititorul nu are nicio ancoră de
care să se agațe. Textul plutește în incertitudine.

 

       A se nota că este despărțit în 13 capitole, delimitate de citate scurte de ale lui Sun Tzu, care mai apoi sunt comentate și explicate de către gânditori precum Li Ch'uan, Chang Yu, Mei Yao Ch'en și Tu Mu. Deseori, din păcate, clarificările lor nu sunt foarte ajutătoare.
      Însă, cartea cuprinde unele citate care m-au îndemnat să reflect asupra mea, precum:
1. „Cunoaște-ți inamicul și cunoaște-te pe tine însuți, într-o sută de bătălii nu te vei expune niciunei primejdii.”
2. „Cel care este prudent și așteaptă un inamic imprudent va fi victorios.”
3. „Confuzia aparentă rezultă din ordine, lașitatea aparentă - din curaj, slăbiciunea aparentă - din tărie.”
       Din alt punct de vedere, verseturile cuprind informații istorice valoroase despre gândirea din perioada respectivă, despre modul în care se organizau atunci războaiele, despre capacitatea de gândire strategică a unui om care trăia acum 2600 de ani.
       Consider că cel mai mare minus al cărții a fost lipsa unui ghid de înțelegere a gândirii lui Sun Tzu. Înțeleg că de-a lungul timpului cuvintele autorului au devenit din ce în ce mai greu de tălmăcit, însă din punctul meu de vedere, notele traducătoarei stârnesc și mai multă confuzie sau sunt pur și simplu lipsite de relevanță.
        Cu toate acestea, Arta războiului rămâne o operă fundamentală în literatura universală și vă va îmbogăți cunoștințele în diverse domenii și chiar vă va schimba modul de gândire asupra unor lucruri. Lecturi plăcute!

luni, 26 octombrie 2020

Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare . Recenzie


Titlu original: The Taming of the Shrew
Genclasic, teatru
Editura: Pandora
An de apariție: 2016
Număr de pagini: 225
Rating:    
„BAPTISTA: Pari cam îmbufnată,
                       Iubită Katharina, scumpă fată.
KATHARINA: Eu, fata ta? Vrei să-ți bați joc de mine?
                          Vrei să mă faci acuma de rușine?
                                                              Vrei să mă-nsori pe loc cu-un biet smintit?
                                                              Un ticălos bețiv și necioplit?
                                                               Înjură ca un mitocan. Mi-e greață!”
      

      Un titlu mai potrivit decât „Îmblânzirea scorpiei” ar fi „Dezumanizarea unei fete care iese din tiparele unei societăți patriarhale”. Și da, a avut replici extrem de amuzante, însă fructul discriminării are un gust amar. Nu am vrut să privesc piesa dintr-o perspectivă unilaterală și să pornesc lectura cu preconcepții, însă indiferent de unghiul din care ai privi, Îmblânzirea scorpiei este o amintire tristă a trecutului feminin.


       Doresc să încep, însă, cu părțile bune. Am citit câteva cărți de la Shakespeare, printre care se numără și cele din colecția Litera, cu acele coperți absolut superbe, cât și una în varianta originală din engleză (o încercare îndrăzneață de-a mea, însă și eșuată). Mereu am vrut să îi înțeleg opera lui Shakespeare, însă asta este pur și simplu imposibil fără ajutor de specialitate, pe care l-am și găsit în minunata ediție de la Pandora pe care o recenzez acum. 

        E ediția perfectă pentru cunoscătorii de engleză deoarece notele traducătorului sunt călăuza perfectă în universul shakesperian. Veți putea admira în sfârșit povestea la adevărata ei valoare. Nu vă pot recomanda îndeajuns această colecție.

       Shakespeare are un umor propriu, care a supraviețuit cumva atâtora decenii. Piesa e lansată chiar de o manifestare a acestuia, când unui bețiv oarecare i se întinde o farsă de către un lord, care îl face să creadă că ar fi suferit de o formă tragică de amnezie, care l-a făcut să uite că are o avere formidabilă, servitori credincioși și o soție care îl iubește. De cele mai multe ori, umor e generat chiar de ridicolul situației.

       Piesa care i se prezintă acestui „lord” când își revine din amnezie este chiar Îmblânzirea scorpiei. A se nota că traducerea titlului nu e tocmai exactă. Termenul „shrew” înseamnă o femeie cu toane sau agresiv de asertivă. Așadar, personajul nostru feminin nu este un diavol, cum nu se sfiesc să o numească pețitorii surorii ei, ci este doar diferită de tiparul feminin al acelor vremuri, chiar ea a spus: „Mi-aș pierde/ Încrederea în mine, dacă tac./ Vreau să vorbesc, să fac ce vreau să fac./ Nu sunt copil. Mulți oameni înțelepți/ Și decât dumneata mult mai deștepți/ Întotdeauna mi-au îngăduit/ Să-mi spun părerea-n chip nestingherit.”

        Ar fi deplasat și ridicol să ne așteptăm ca un scriitor din secolul al 16-lea să ne împărtășească viziunea despre lume. Cu toate acestea, finalul mi-a lăsat un gust amar, monologul lui Kate prin care își recunoaște mutilarea spirituală, renunțarea completă la ceea ce era și modul în care devine complet obedientă soțului ei, e pur și simplu sfâșietor. 

       Unii ar spune că transformarea Katherinei a fost un gest de iubire, însă ei nici nu i s-a oferit șansa să aleagă pe cine să iubească. Și dacă să zicem totuși că s-ar fi îndrăgostit, cum ar fi putut să fie Petruchio alesul? Ținând cont că fata era într-adevăr, cum au constatat și personajele din piesă, un înger pe lângă el. Nu e o poveste de iubire, este, din păcate, o poveste de abuz de toate felurile și manipulare. O persoană nu poate fi îmblânzită, căci nu e o fiară, dar Petruchio a reușit cumva să o transforme pe Kate în animalul lui de companie. Poate fi o soartă blândă, în contextul epocii, care punea scorpiile să poarte
un instrument de umilire publică și tortură numit Scold's bridle.


       Însă povestea nu e tocmai centrată în jurul lui Katherine și a iubitului său Petruchio. Elementul tipic shakesperian care mă încântă de fiecare dată sunt slujitorii ageri la minte și conflictele care se iscă între bărbați mai puțin ageri la minte, sau deznodământul când se află că multe personaje nu erau cine pretindeau că sunt.

      Per total, Îmblânzirea scorpiei a fost o adiție necesară la colecția mea, este printre cele mai renumite piese ale lui Shakespeare și își merită locul în top și poate fi amuzantă pe alocuri, dacă închizi ochii la misoginismul care plutește peste piesă. Nu este preferata mea și nici cea mai bună piesă a lui Shakespeare, însă cred că trebuie citită de orice iubitor de lectură pentru a vă ajuta să înțelegeți cum era lumea medievală, dar și o mică parte din geniul creativ al autorului.

joi, 8 octombrie 2020

Biblioteca de la miezul nopții de Matt Haig . Recenzie

Titlu original: The Midnight's Library
Editura: Nemira
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 308
Rating:     
„   Trebuie să înțelegi un lucru, dacă vrei să câștigi cândva jocul de șah, a zis bătrâna, de parcă Nora nu avea nimic mai important la care să se gândească. Și ceea ce trebuie să înțelegi este că jocul nu se termină niciodată până când nu se încheie cu adevărat. Nu se termină dacă mai rămâne chiar și un singur pion pe tablă, jocuul continuă. Și chiar dacă ai fi pion - și poate că toți suntem asta -, ar trebui să ții minte că pionul este cea mai deosebită piesă dintre toate. Și asta, pentru că un pion nu este niciodată un simplu pion. Un pion este o potențială regină. Tot ce trebuie să faci e să găsești o modalitate de-a înainta. Pătrățică cu pătrățică. Poți să ajungi în capătul opus al tablei, unde să descătușezi tot felul de puteri.”

http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave          

      Contrar a ceea ce ați putea crede, „biblioteca” lui Matt Haig nu este altceva decât un purgatoriu, o șansă de ați reface viața după ce crezi că totul s-a năruit. Ar fi o blasfemie să numim Biblioteca de la miezul nopții un simplu fantasy, deoarece esența acestui roman este mult mai profund umană decât atât. Matt Haig răspunde la întrebări care ne macină pe toți prin proza lui hipnotizatoare, care te captivează încă de la prima pagină. Tu ce ai face dacă ți s-ar oferi o a doua șansă?

       Povestea este anticipată de un citat încărcat de melancolie, al Sylviei Plath: „Nu voi putea nicicând să fiu toate persoanele care aș vrea să fiu și nici să trăiesc toate viețile care mi-ar plăcea.” Poate vă amintiți cum Esther, alter ego-ul Sylviei, și-a comparat viața cu un smochin, fiecare posibilă viață fiind un fruct din acel pom, și pe măsură ce ea medita pe care să o aleagă, smochinele s-au copt și au căzut stricate la picioarele ei.

       Spre deosebire de muza cărții, care privește posibilitățile infinite ale viitorului cu angoasă, Matt Haig ne deschide porțile spre un univers unde putem alege orice viață ne dorim. Cu toții avem concepția că orice detaliu insignifiant ne poate schimba radical viața (Efectul fluturelui). Ei bine, nu putem ști dacă este așa sau nu, însă Biblioteca de la miezul nopții ne propune să analizăm diferite variante ale modului în care ar putea arată viitorul protagonistei.

        Nora, personajul principal, m-a fascinat încă de la începutul romanului. Cu siguranță și voi vă veți întreba cum de o femeie atât de inteligentă ca ea, care știe fel de fel de lucruri despre știință, care avea un talent extraordinar la înot în copilărie, care compunea cântece apreciate de multă lume încă din adolescență, cum de un suflet atât de promițător a ajuns să vrea să moară? După ce animăluțul de companie îi decedează și este dată afară de la serviciu, Nora se surprinde complet singură și fără niciun țel, așa că decide să-și ia viața.

       Însă universul are alte planuri pentru ea. Căci de îndată ce-și duce la bun sfârșit fapta deplorabilă, femeia se trezește în mijlocul unei biblioteci. Deși la început pare o bibliotecă normală, Nora află destul de curând că acolo, fiecare carte împrumutată ascunde o poveste care e chiar o variațiune a vieții tale, ba chiar o viață pe care tu o trăiești în alt univers, unde ai luat o decizie diferită. Odată ce găsește o viață care să îi placă, o poate păstra, e atât de simplu. Însă ce e vreodată așa simplu cum sună inițial?

        Matt Haig este un om care a suferit foarte mult de pe urma depresiei și anxietății, deci puteți fi siguri că vorbele lui sunt încărcate de tâlc. Vorbele lui nu sunt cuvinte, ci mai degrabă ancore de salvare, deschizătoare de uși, sau, mai pe scurt, speranță. Încă o dată, este o carte fantasy, însă se poate învăța mai mult din ea decât din multe cărți de dezvoltare personală. Citiți și veți descoperi singuri adevărurile pe care le ascunde, adevăruri simple pe care le respingem din ignoranță. 

       Biblioteca de la miezul nopții este un prieten care te îmbrățișează și îți spune că va fi bine, că există lumină la capătul tunelului. Povestea Norei e povestea ta, pentru că poate (și sper că) n-ai avut gânduri atât de extremiste ca ale ei, însă mulți dintre noi s-au lăsat prinși în mrejele viitorului încât am uitat să trăim, am uitat că prezentul e tot ceea ce avem.

sâmbătă, 5 septembrie 2020

Epoca întunecării: Cum a distrus creștinismul lumea clasică . Recenzie

Titlu original: The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World
Editura: Humanitas
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 331
Rating:     
„   Creștinismul le-a spus generațiilor viitoare că victoria sa asupra vechii lumi a fost sărbătorită de toți, iar generațiile care au urmat au luat de bună această minciună.”
http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/well-written   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/must-read   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/bloody
      O carte esențială, minunată și înspăimântătoare în același timp. Catherine Nixey este o scriitoare desăvârșită, care face ca nonficțiunea să arate mai curând ca o poveste plină de suspans, în care binele e treptat învins și eliminat de rău. 
      Este o carte ce nu se vrea a fi o blasfemie, așa cum e menționat încă de la început, autoarea încearcă să spună lucrurile dintr-o perspectivă obiectivă. Însă cum ai putea rămâne neutru la suferințele pe care le-au îndurat atâția oameni doar pentru credința lor diferită? Cum poți rămâne orb la persecuțiile
filozofilor a căror singură crimă a fost că au oferit lumii o parte din înțelepciunea lor, că au clădit școli și au instruit genii? Creștinii i-au răsplătit numindu-i demoni, ucigându-i în moduri care i-ar îngheța sângele în vine și unui călău, după care urma mușamalizarea adevărului, distrugerea cărților și a artei clasice.

       De mici, ne este predicat la școală că religia noastră este unica adevărată și că restul sunt simple scorneli. Țin minte cum, la un moment dat, mi-a fost adresată cu superioritate întrebarea: „Cum ar fi rezistat creștinismul atâția ani dacă nu era o religie adevărată?”,  urmată de „De ce n-a rezistat și religia vechilor greci la fel?”. Acestea erau argumentele solide aduse pentru a sprijini propaganda din sala de clasă. Ei bine, cartea de față mi-a oferit un răspuns detaliat la întrebările enunțate.
       Contrar credinței populare, oamenii n-au fost creștinizați voluntar peste noapte. Această noapte metaforică a durat secole întregi, în care drepturile lor au devenit din ce în ce mai mărunte, până când cele ale unor oameni au fost șterse complet. Toleranța religioasă pe care a propus-o Celsus („Nu e nimic greșit, dacă fiecare popor își respectă propriile legi de închinare”) era o eventualitate de neconceput pentru creștinii primordiali.  Pentru ei dilema era simplă: voia Domnului sau suferința eternă în iad. 
       Noua religie a fost privită într-un mod zeflemitor de aristocrații vremii. Aceștia au găsit multe erori de raționament în cartea sfântă de pe care se ghida noul cult. „În ce fel poate fi un mort nemuritor? ” , „De unde până unde interesul acesta pentru păcătoși? De ce nu a fost trimis și la cei fără de păcat? Ce rău este să nu ai deloc păcat?” „Dumnezeu, aidoma unui muncitor nepriceput, a obosit și a avut nevoie de o vacanță pentru a se odihni.”. 
        Pe lângă asta, predicatorilor creștini le place să ne facă să credem că această religie a fost instaurată într-un mod pacifist, iar cruciadele au fost niște simple episoade nefericite, dar cu scop nobil din istorie. Realitatea e alta. Acești vechi locuitori ai planetei aveau proprii zei la care se închinau de mii de ani și pe care îi venerau, deloc diferit de cum creștinii îl venerează acum pe Dumnezeu. Desigur că majoritatea n-a vrut să accepte un nou zeu, oricât de tentantă ar fi sunat oferta pentru ei, din simplul fapt că aveau deja formată o altă viziune asupra lumii. 
        Convertirea s-a realizat cu sânge și blasfemie, iar victimele au fost, în cea mai mare parte, păgânii. Frumoasele piese arhitectuarale pe care le clădiseră cu multă pricepere și migală fuseseră distruse în câteva clipe de creștinii care le numeau „Sălașul diavolului”. Dar pentru vechea populație aceste clădiri deosebit de frumoase nu aveau o însemnătate doar pentru aspect, ci aveau una spirituală enormă. Creștinii i-au batjocorit și i-au umilit, distrugând ceea ce ei aveau mai de preț. Celebra Bibliotecă din Alexandria este o altă victimă al acestui pelerinaj josnic. 
       Mai mult decât atât, după ce aceste grupe de creștini vandalizau cele mai de preț obiecte și clădiri ale lumii clasice, ei furau tot ce se putea de acolo și le foloseau pentru a-și construi biserici și a-și decora casele. Cunoașterea științelor exacte nu era necesară unui bun creștin, deoarece pentru el conta doar învățătura lui Dumnezeu. Astfel, lucrări precum Metoda teoremelor mecanicii a lui Arhimede au fost răzuite, iar peste s-au scris cărți de rugăciuni.
 
    Tuturor ne este bine cunoscut că romanii sunt părinții jurisdicției moderne. Așadar, pilda pe care un autor creștin o consemnează cu satisfacție, a unui om care „cu câtă dârzenie a stat el în fața asalturilor și nu le-a spus nici numele, nici locul de naștere, nici dacă era sclav sau liber. La fiecare întrebare el răspundea în latină „Sunt creștin!”. Acest lucru îl rostea mereu și mereu, în loc de nume, loc de naștere, neam și orice altceva. Alte cuvinte n-au ieșit pe gura lui.” Desigur, acest gest poate fi considerat unul nobil de către creștini. Însă pentru romani era o încălcare clară și răspicată asupra justiției, o batjocoră la adresa legii și nu putea fi tolerată. 
Romanii nu erau niște persecutori însetați de sângele evlavioșilor creștini, aceștia doar voiau să asigure ordinea în Imperiu, iar creștinii declanșau spaimă în rândul populației, cu atacurile lor repetate. Scopul romanilor nu a fost niciodată de a ucide creștini, unii dintre demnitarii romani au încercat în van să-i salveze de la moartea iminentă („Nu vezi tu oare frumusețea acestei vremi plăcute? Nu va mai fi nicio plăcere dacă te sinucizi, dar ascultă-mă și vei fi salvat.”), însă mulți aparținători ai acestui cult religios doreau moartea pentru a obține martirismul.

       Încet, încet această grupare barbară și-a atins scopul și, cu timpul, oamenii le-au uitat crimele cumplite, atât de facto cât și împotriva societății moderne. Cu siguranță, lor le putem mulțumi într-o mare măsură pentru că deținem mai puțin de 10% din literatura scrisă în perioada clasică, și aproximativ 1% din cea latină.

       Îmi sfâșie inima doar gândul că atâta înțelepciune a fost pierdută pentru totdeauna, "purificată" prin foc sau înecată în mare.
      În incheiere, vreau să nu uitați numele Hypathei din Alexandria, măreață ființă pe care creștinii o disprețuiau doar pentru că a fost înzestrată cu o frumusețe răpitoare și o inteligență p
e măsură. Era un suflet ales, se spune că orice om însemnat, odata ce pășea în Alexandria, dorea să aibă o întrevedere cu ea. Și-a dedicat întreaga viață matematicii și filozofiei, și a avut numeroși învățăcei, care au devenit nume binecunoscute în istorie. Creștinii însă, i-au dorit moartea. Au atacat-o ca o haită de câini turbați în plină stradă, au răpit-o și au dus-o într-o mănăstire unde i-au sfâșiat veșmintele și apoi i-au jupuit pielea. Unul dintre ei i-a smuls ochii cât încă mai respira. Apoi au tranșat-o și i-au dat foc. Și acesta era doar începutul ororii instaurate de creștinism în liniștita lume a elitei din Alexandria.
        Cuvintele sunt deprisos, istoria vorbește de la sine pentru cei care sunt dispuși să o asculte, iar ea e obligată doar să sporească faptul că această grupare de huligani și lunatici, care a știut doar să se victimizeze neîncetat, a fost de fapt opresorul. Și nu au arătat milă nimănui, ci au urmat îndea
proape sfaturile sângeroase din biblie, pe care acum creștinii îndrăznesc să le numească metafore în zilele noastre.

vineri, 28 august 2020

Sabia destinului (Witcher #2) de Andrzej Sapkowski . Recenzie

Titlu original: Miecz przeznaczenia
Editura: Nemira
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 350
Rating:     

„   —Emoții, capricii și minciuni, fascinație și joc. Sentimentele și lipsa lor... cadouri care trebuie asumate... minciună și adevăr. Ce este adevărul? Refuzul minciunii? Sau declararea unui fapt? Și dacă faptul acela este o minciună, atunci care este adevărul? Cine este burdușit de sentimente care dau pe-afară și cine este scoarța unui craniu gol și rece? Cine? Care este adevărat, Geralt? În ce constă adevărul?
 —Nu știu, Yen. Spune-mi!
 —Nu, a zis ea plecându-și ochii. Pentru prima dată. N-o mai văzuse niciodată făcând asta. Niciodată. Nu, a repetat. Nu pot, Geralt. Nu pot să-ți spun. O să-ți spună această pasăre, zămilsită din atingerea mâinii tale. Pasăre? Ce este adevărul?
 —Adevărul, a spus vânturelul, e un sloi de gheață. ”
             

       Witcher revine în forță cu un nou volum încărcat de suspans, umor și creaturi mitologice. Sabia destinului menține calitatea seriei la cote ridicate și introduce cititorul mai profund în universul basmelor reinterpretate pentru a fi pe placul unei audiențe mai în vârstă.  În acest volum îl vom cunoaște mai bine pe misteriosul vânător, pe cumplita vrăjitoare Yennifer și pe carismaticul trubadur Jaskier. 
       Și de această dată avem de a face cu o colecție de povestiri, despărțite de anumite intervale temporare și spațiale. Singura diferență dintre primul volum și acesta e că nu mai este o povestire în ramă, însă acest fapt nu deranjează din moment ce deja avem formată o imagine a vânătorului de monștri, pe care o putem consolida prin detaliile despre el ce ne sunt oferite cu nesaț în cele 6 povestiri.
      Și poate cel mai important aspect al lui Geralt, care ne este prezentat oarecum în avanpremieră, este latura sa umană. Putem observa cum în ciuda mutațiilor lui, încă are o inimă care tânjește necontenit pentru cea pe care o iubește și un suflet cinstit, care nu poate fi mituit sau cumpărat. Geralt refuză cu desăvârșire să ucidă o creatură inteligentă doar pentru că este diferită la înfățișare de ceea ce este considerat „normal”. De asemenea, vom pătrunde prin scutul lui aparent indestructibil și vom descoperi o ființă măcinată de temeri și simțăminte, un adevărat pleonasm care ucide cu sânge rece, dar este mânat de bunătate și de sentimentul pur de a proteja omenirea.
     Acest volum mi s-a părut mult mai plin de umor decât precedentul său, și acest fapt s-a datorat în mare parte lui Jaskier, trubadurul a cărui drumuri se intersectează ca prin minune de fiecare dată cu ale vânătorului și care are o replică potrivită pentru orice împrejurare. Poate știați deja despre Yennifer, față de care Geralt are sentimente irevocabile și copleșitoare, dar, cel puțin din punctul meu de vedere, cuplul Geralt-Jaskier prinde teren în Sabia destinului.
!!SPOILERE MINORE

Câteva cuvinte despre fiecare dintre cele 6 povestiri din antologie:


1) Limitele posibilului” -   - Nu vă lăsați descurajați de această povestire, e păcat că volumul a început fix cu cea mai slab calitativă din toată seria. Geralt pornește împreună cu o companie dubioasă, în care se află și Jaskier, pe urma unui dragon. Din păcate, sună bine doar în teorie.

2) „Sloiuri de gheață” - - Una dintre preferatele mele din carte. Geralt este condus într-un orășel fără viață doar pentru a descoperi că Yennifer trăiește o viață dublă despre care nu avea nici cea mai mică idee. Adevărurile dureroase creează o poveste cu încărcătură emoțională, suspans și răsturnări de situație.

3)  „Focul cel veșnic” - Probabil cea mai hazlie povestire din roman, suntem purtați pe urmele unui doppelganger, iar în echipa noastră se află Geralt, Jaskier, un pitic căruia i s-a furat identitatea și un om influent care ascunde un secret ce va schimba cursul poveștii. 

4)  „Un mic sacrificiu” -  -O reinterpretare a basmului Mica Sirenă, care m-a făcut să râd cu lacrimi și pe care l-am citit dintr-o suflare. Este, fără doar și poate, povestea mea preferată din carte. Nu cred că vă așteptați ca sirena să fie o tradiționalistă care nu se ferește din a spune vorbe grele Majestății Sale, care e la rândul său, un ipocrit. Umorul atinge cote maxime când Geralt este pus pe post de translator, însă nu unul 100% cinstit, datorită vorbelor dure adresate de ambele terțe.
5)  „Sabia destinului” - -Ciri își face în cele din urmă prezența, în toată splendoarea ei. Destinul vânătorului se dovedește a fi o prințesă necuviincioasă și răsfățată, care se pune într-o nespusă primejdie fără să își dea seama. Geralt trebuie să dea dovadă de toată viclenia sa pentru a o scăpa pe fetiță din mâinile nemilosului opresor și de foarte multă toleranță față de prințesica insuportabilă. 
6)  „Ceva mai mult” -  Volumul se încheie cu o serie de amintiri de ale vânătorului, care sunt expuse în timp ce Geralt halucinează. Finalul este minunat, nu doar pentru că vom face cunoștință cu un personaj-cheie din trecutul lui Geralt, ci și pentru că se dovedește că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și destinul își urmează cursul, fie că tu crezi în el sau nu.

!!SFÂRȘITUL SPOILERURILOR

Vreau să îi felicit pe prietenii de la Nemira pentru hăinuțele noi pe care le-au acordat acestor volume minunate, acum pot fi numite fără doar și poate capodopere de artă. Din punctul meu de vedere, este o serie care trebuie citită de toți iubitorii de fantasy, cât mai curând, până apare al doilea sezon pe Netflix. Nu veți fi dezamăgiți, seria pare să se perfecționeze pe măsură ce povestea avansează, așa că abia aștept să termin și următoarele volume.

Vă țin la curent și lecturi plăcute până data viitoare!