miercuri, 8 august 2018

Recenzie: Sabia de sticlă de Victoria Aveyard

Titlu original:Glass Sword
Gen: fantasyyoung adultdistopie
Editura: Nemira
An de apariție: 2017
Număr de pagini: 538
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
”L-am salvat de înrolare, dar nu pentru asta. Nu ca să lupte în alt război. O parte din mine își dorește să îl pot trimite acasă, în Pilonii, pe malul râului nostru, la viața pe care o cunoșteam. S-ar zbate în sărăcie, ar munci din greu, nu ar avea prieteni, dar măcar ar rămâne în viață. Pentru mine nu mai este posibil viitorul acela, trăit între pădure și malurile râului. Dar pentru el este. Și vreau să-l aibă”
            

  Sabia de sticlă, este un volum de un milion de ori mai bun decât precedentul, din punctul meu de vedere, fiind plin de scene tensionate, bine scris și cu o intrigă periculos de incitantă, chiar și pentru mine.
   Vine cu ceva nou, piperat de stilul autoarei pe care l-am îndrăgit în primul volum, dar aici m-a călcat puțin pe bătături. 
După cum am spus și mai sus, povestea este plină de scene pline de tensiune până peste măsură, nu mă înțelegeți greșit, iubesc suspansul și toate sentimentele ce vin odată cu el, dar faptul că autoarea își lăsa personajele să treacă atât de ușor peste o luptă sau un moment tensionat, sub pretextul clasicului leșin apoi revenirea după ce totul trecuse, m-a deranjat puțin, fiind folosit de mai multe ori. Mi se pare că pe-alocuri autoarea a dat dovadă de nepăsare față de poveste.

  Revolta stârnită de Mare Barrow, fata care dintr-o simplă hoață de buzunare a ajuns servitoare la palat și mai apoi prințesă, a prins amploare. Cei mai căutați „răufăcători”, în viziunea prințului Maven, îi erau alături. Astfel, cei care erau desconsiderați și rău priviți, au ajuns să aibă aproape cea mai puternică armată datorită fetiței cu fulgerele.



  Mi-au plăcut foarte mult relațiile care s-au legat odată cu această revoluție mai mult sau mai puțin intenționată. Deși sfârșitul lor m-a lăsat rece și într-o baltă de lacrimi. Pentru iubirea neîmpărtășită, prietenia pierdută și pentru legături de sânge stinse.

”Mă agăț de Cal, de Kilorn, de Shade, de salvarea cât mai multor oameni noi, pentru că mi-e teamă să nu mă trezesc într-o zi și să nu mai găsesc pe nimeni lângă mine, mi-e teamă să nu mă trezesc într-o zi fără familie și fără prieteni, iar eu nu voi fi decât un fulger în bezna unei furtuni. Dacă sunt o sabie, atunci sunt o sabie făurită din sticlă. Și simt că deja am început să mă sparg.”
 
   În ciuda subiectului dur pe care povestea îl abordează, felul în care autoarea a descris toate sentimentele și trăirile i-a dat un plus destul de mare, de aceea i-am oferit cele cinci steluțe cu inima plină, pentru că din nou, după foarte mult timp simt că am găsit o carte pe care vreau să o împărtășesc cu toată lumea dar în același timp nu vreau să o ofer nimănui. E o carte care mi-a trezit sentimente puternice și m-a făcut să mă îndrăgostesc de personaje mai mult decât primul volum. Aștept cu nerăbdare să savurez și ultimul volum tradus la noi, pentru că sincer, deja mă mănâncă palmele, mai ales după un sfârșit atât de sfâșietor. 



Lectură plăcută!


luni, 30 iulie 2018

Recenzie: V de la Vendetta de Alan Moore & David Lloyd

Titlu original: V for Vendetta
Gen: roman grafic, distopie, SF
Editura: Art
An apariție: 2018
Număr de pagini: 296
Rating:
Mulțumesc Libris pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„După o vreme, urletele se gâtuiau și erau înlocuite de tăcere. Voluntarilor li se cerea să mărească încă o dată voltajul... Aproape 80% dintre cei testați au continuat să administreze electroșocuri după ce „victima” îi implorase să se oprească. Aproape 60% au continuat chiar și după ce au crezut că o omorâseră. Erau oameni obișnuiți și erau gata să tortureze un străin până la moarte pentru că o persoană cu autoritate le ceruse asta. Unii chiar au spus că le-a plăcut. Cred că și mie mi-a plăcut ce am făcut atunci. Oamenii sunt proști și răi. E ceva în neregulă cu noi...Avem o latură odioasă. Merităm să fim sacrificați. Merităm...”
            
     V de la Vendetta este o carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut și care m-a dezamăgit nespus de mult, e una dintre rare dăți în care cartea e mai proastă decât filmul. Ideea de bază a acestei cărți este că lumea distrusă de un regim politic neo-fascist, trebuie reconstruită cu ajutorul anarhismului.
      Pentru că este un roman grafic, primul lucru pe care l-am evaluat la el au fost ilustrațiile promovate ca fiind „extraordinare” în descrierea cărții. Nimic mai greșit. Dacă la începutul romanului am apreciat modul vintage în care fuseseră făcute, ce mă duceau cu gândul la benzile desenate cu Batman din anii 30, pe la mijlocul cărții eram deja sătulă de aceste ilustrații învechite, neprofesioniste, care deseori îmi îngreunau înțelegerea secvenței. Nu pot numi artă ceea ce a realizat David Lloyd.

      Relația dintre Evey și V mi s-a părut foarte similară cu cea dintre Harley Quinn și Joker, pentru că este la fel de toxică, deși într-un mod diferit. Joker o abuzează fizic pe Harley, iar V o abuzează mental pe Evey, ceea ce mi se pare chiar mai rău. Îi ascunde lucruri, o închide într-un labirint și apoi o torturează. 
       V nu este tocmai o ființă umană. După evenimentele traumatice prin care a trecut, a devenit o creatură periculoasă, minuțioasă, însetată de răzbunare. Are ideea obsesivă că singura cale prin care omenirea poate fi salvată este anarhia, o idee cu care nu sunt de acord.
„Te gândeai să mă omori? Nu există trup și sânge sub pelerina asta ca să-l poți ucide. Doar o idee. Ideile sunt imune la gloanțe.”
      Și acum intervine singura parte care mi-a plăcut. Citatul de mai sus, care e pur și simplu genial. Sunt atâția oameni care s-au sacrificat pentru o idee, cum a fost și Zoya Kosmodemyanskaya, care a fost ucisă pentru că nu a vrut să-și trădeze țara. Dar ideea ei a supraviețuit: Uniunea Sovietică trebuie să continuie să lupte. 
     Al doilea lucru care mi-a plăcut la această carte este că subliniază ideea: Nu oamenii ar trebui să se teamă de guvern, ci guvernul de oameni. De cele mai multe ori, oamenii devin docili, impasibili atunci când se confruntă cu o situație care li se pare dezastruasă. Nu luptă împotriva ei. V le reamintește că puterea e la ei, le oferă un exemplu, un motiv să lupte.
   Povestea mi s-a părut ininteligibilă pe alocuri și foarte greu de urmărit, deși e un roman grafic și în mod normal acestea se citesc în 2 ore, mie mi-a luat 2 zile să-l termin și multe muuulte suspine.
    Știu că mă aflu în minoritate cu părerea mea, și că majoritatea au adorat cartea asta, dar mie mi s-a părut un adevărat eșec cap-coadă. Premisa este proastă, ideea de bază e executată prost, ilustrațiile sunt urâte, până și hârtia pe care a fost scrisă e de proastă calitate. Mai bine v-ați uita la film și v-ați scuti de lecturarea acestei catastrofe.
 
    

duminică, 29 iulie 2018

Recenzie: Străinul de lângă mine de Irina Binder

Titlu original:Străinul de lângă mine
Gen:young adultromance
Editura: For you
An de apariție: 2018
Număr de pagini: 282
Rating: 

”-Nu știu. Chiar nu știu. Știu doar că am murit puțin câte puțin de fiecare dată când realizam că el nu mai este, că nu va mai veni acasă. A fost o teroare să-i văd periuța de dinți în baie și să accept că va trebui să o arunc. Să ating lucruri de-ale lui, cana din care băuse ultima dată cafea, să găsesc mesajele de pe telefon la care nu-i mai puteam răspunde. M-a torturat gândul că nu am fost destul de bună cu el, că poate nu i-am spus suficient de des că îl iubesc. De aceea, când văd cupluri care se ceartă din nimic, așa cum fac Claudia și Alex, îmi vine să îi iau de umeri și să îi scutur, să le spun să prețuiască fiecare clipă împreună, fiindcă nimic nu le garantează că mâine se vor mai avea unul pe altul.
            
  
Cartea Irinei m-a surprins într-un mod foarte plăcut, nu numai că m-a făcut să privesc viața și mai ales familia tradițională dintr-o altă perspectivă, frumoasa perspectivă a Irinei, dar m-a și scos dintr-un reading slump care mă chinuia de ceva timp, unul foarte urât și aș putea să spun că și-a pus serios amprenta asupra sufletului meu.
  Cuvintele colorate ale Irinei, în care a învăluit frumoasa poveste de dragoste dintre cei doi m-a făcut să-i îndrăgesc stilul, ceva ce Fluturi, trilogia cu care Irina s-a lansat chiar pe blogul ei nu a reușit să o facă. Mi se pare că a evoluat într-un mod foarte plăcut.

  Alessia, este personajul principal de care m-am îndrăgostit pur și simplu, doar prin felul ei de a fi, mi se pare un model numai bun de urmat în viață și sunt sigură că autoarea se regăsește perfect, pentru că personajul a fost conturat în cel mai perfecționist și frumos mod. Alessia, este o femeie excepțională, puternică și sigură pe propriile forțe, care deși de o frumusețe rară, nu a reușit niciodată să-și găsească un bărbat potrivit pentru ea și pentru calitățile ei, pe când, de cealaltă parte Eduard, sau Andrei în mediul online, acolo unde ei s-au cunoscut, se vede o monstruozitate de om, incapabil să primească iubire și admirație de la cineva care nu-i dorește doar banii săi. 
  În disperarea celor două personaje, ambii își deschid un cont de Facebook, acolo unde, deși cu niște poze false, se îndrăgostesc unul de celălalt, în cel mai frumos mod, pentru că niciunul din ei nu s-a îndrăgostit de fizic, ci de ceea ce se află sub ambalajul frumos aranjat al unui om, două suflete bune, disperate după iubire s-au găsit și s-au îndrăgostit.



  Toată povestea, deși una frumoasă, a fost doar una virtuală, pentru că, în viața reală, un singur complex a reușit să strice cu adevărat doua destine, a reușit să sfărâme două suflete și tot ce a mai rămas după asta, a fost doar două inimi ciobite ce, cândva, erau alimentate de speranțe false și minciuni nenumărate. Dar totul poate fi reparat, cu ajutorul iubirii ce unește și șterge multe lucruri.


”-O știi pe prietena mea Selena?                                                                                       -Da, doamna cu sacoșele, nu?                                                                                         -Exact. E cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Știi ce mi-a spus într-o zi? Că nu putem dărui iubire dacă nu primim. Că noi, oamenii, așa funcționăm: ne hrănim cu iubire de la cineva și dăm mai departe iubindu-i pe alții. Dar dacă nimeni nu ne iubește, dacă nu primim iubire, nu avem nici de unde să dăm. De fapt, discuția pornise de la oamenii răi, incapabili să iubească, Selena le-a găsit o scuză în felul acesta, spunând că nu au ce să dea pentru că nu au primit la rândul lor. Uite, eu acum simt că nu mai am iubire în mine, nu știu cum să-ți spun. Simt că sunt secătuită și că nu mai am nimic de oferit”
   Consider că este o carte necesară în bibliotecile multora, pentru că aceasta poveste are o lecție de viață, o lecție pe care cu toții ar trebui să o primim la un moment dat, iar Irina ne ajută, sper ca peste câțiva ani, să-mi aduc aminte de cartea asta și să o recitesc, cu siguranță o să-i păstrez un loc în inima mea pentru că a reușit să mă atingă și acolo doar simple cuvinte și o poveste minunată. Sper că v-am convins și pe voi să o încercați!


Lectură plăcută, Adela!

vineri, 27 iulie 2018

Recenzie „Dispariția lui Daniel Tate” de Cristin Terrill

Titlu original: Here lies Daniel Tate
Gen: mysteryyoung adult, thriller
Editura: Leda Edge
An de apariție: 2018
Număr de pagini: 350
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
„Niciodată nu mă simțisem atât de singur! Nici când eram un băiețel și mă ascundeam în fundul dulapului de monstrul furios de afară sau când îmi era foame și frig și-mi petreceam noaptea mergând pe străzile goale, ca să nu îngheț. Să nu fii iubit era una, dar era cu totul atceva să crezi că oamenii te iubesc, apoi să afli deodată că nu este așa. Asta mă lăsa fără aer.”
            

     Dispariția lui Daniel Tate este un rollercoaster de trăiri, cu întorsături de situație la tot pasul, un thriller pentru tineri care mi-a depășit cu mult așteptările. Romanul m-a ținut cu sufletul la gură încă de la primele pagini, pentru că viața perfectă a falsului Daniel, construită cu atâta grijă de narator în jurul unor minciuni, se putea nărui în orice moment.
      Un lucru bizar la această carte este că nu are capitole. Am descoperit acest lucru noaptea târziu când abia îmi mai țineam ochii deschiși și mă întrebam când se termină capitolul ca să pot să mă culc. Se pare că nu se termina niciodată. Secvențele sunt despărțite doar de câteva rânduri libere și am crezut că o să mă deranjeze la culme treaba asta, dar din contră, faptul că nu avea capitole m-a încurajat să lecturez cât mai mult.
       Nu e un secret că personajul principal nu este Daniel Tate. Singura trăsătură dominantă de caracter pe care i-o cunoaștem este că e un mincinos. Minte nu doar pentru că se pricepe la asta, ci mai ales pentru supraviețuire. Toate celelalte caracteristici ale lui rămân o adevărată enigmă până la finalul romanului. De fapt, nici măcar numele lui nu ne este dezvăluit.
      Îmi place mult și jocul de cuvinte din limba originală a cărții „Here lies Daniel Tate”, pentru că se poate interpreta în două moduri: 1) cu sensul de to lay (Aici se odihnește Daniel Tate) care face referire la adevăratul Daniel, care probabil e ca și mort pentru familia lui
și 2) cu sensul de lie (Aici minte Daniel Tate) pentru că impostorul minte pe tot parcursul romanului.

       I don't want to spoil it for you, dar puțin după jumătatea cărții va avea loc o uriașă întorsătură de situație care va schimba cu totul lucrurile. Poate că unii dintre voi o să-și dea seama despre ce e vorba, poate că alții nu, eu trebuie să recunosc faptul că ghicisem încă de la început esențialul și bănuiam vag restul secretului, însă finalul m-a lăsat cu gura căscată.
       Personajele au fost bine conturate și îmi place că autoarea a reușit să îi traseze fiecăruia câte un tip unic de caracter. A fost emoționant și modul în care ”Daniel” a reușit să iasă încet-încet din cochilia lui și să se atașeze cu adevărat de unele persoane pe care le-a cunoscut cu prilejul acestei mari păcăleli. Nu știu dacă povestea de dragoste cu o colegă de-a lui a fost chiar necesară, dar nu m-a deranjat atât de tare încât să scad ratingul cărții, ba chiar a umanizat personajul într-o anumită măsură.
      Dispariția lui Daniel Tate e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul acesta, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, însă l-am citit la foc automat. Îl recomand tuturor iubitorilor acestor gen, dacă vor o lectură mai ușurică, dar care reușește să te țină în suspans. Cred că ar fi pe gustul celor care au îndrăgit Fata dispărută.

marți, 17 iulie 2018

Recenzie: Challenger Deep de Neal Shusterman

Titlu original: Challenger Deep
Gen: ya, boli mintale
Editura: Gama
An apariție: 2017
Număr de pagini: 334
Rating:
Mulțumesc Libris pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Nu pot să exprim în cuvinte ce simt- sau aș putea, dar cuvintele ar fi într-o limbă pe care n-o înțelege nimeni. Emoțiile mele au glosolaie. Bucuria se preface în mânie care se preface în spaimă, care se preface în ironie amuzată, ca atunci când te arunci din avion, cu brațele larg deschise, știind fără nicio umbră de îndoială că poți să zbori, ca apoi să descoperi că nu poți și nu doar că nu ai parașută, dar nu porți nici haine, iar oamenii de jos se uită la tine cu binoclurile și râd, în timp ce tu te prăbușești într-un infern extrem de stânjenitor.”
      
     Challenger Deep este o aventură fascinată și totodată foarte tristă înlăuntrul celor mai întunecate părți ale creierului uman. Ce este realitatea? Pentru Caden Bosch realitatea așa cum o înțelegem noi este doar o parte din ceea ce vede el când deschide ochii, restul, este un adevărat coșmar.
       Neil Shusterman nu a scris o carte despre schizofrenie, ci a făcut mult mai mult de atât. A spus întregii lui povestea fiului său, chiar în clipa în care claritatea a devenit pentru copil doar o iluzie. Titlul în sine a fost inspirat dintr-o mărturisire a fiului său, care suna cam așa: „Tată, mă simt de parcă aș fi pe fundul oceanului, țipând cât mă țin plămânii și nimeni nu mă aude.”(sursa)
       Caden Bosch nu este, în aparență, diferit de niciunul dintre noi. Are o casă încăpătoare și o familie care îl iubește. Merge la școală și se întoarce acasă. Vorbește ore în șir cu prietenii lui. Își mănâncă cerealele dimineața și așa mai departe. Însă aparențele pot fi înșelătoare, deoarece, Caden Bosch își imaginează lucruri. Lucruri imposibile.
        Adolescentul îi spune tatălui său că e sigur că un copil de la școală de la el vrea să îl omoare, deși cei doi nu se cunoșteau, iar copilul respectiv nu părea agresiv. De fapt, singurele dăți când s-au întâlnit au fost întâmplătoare, pe holurile liceului și totuși Caden era sigur că era o amenințare. La fel de sigur ca atunci când își făcea griji că gândurile lui ar putea provoca un cutremur în China.
       Halucinațiile lui Caden sunt foarte complexe, iar starea lui mintală se deteriorează din ce în ce mai rău. El crede că lucrurile create de imaginația sa sunt reale și ajunge să nu mai poată distinge ceea ce e real de ceea ce e ireal. Toate simptomele lui duc spre o singură boală: schizofrenia.
        Povestea este împărțită în două, jumătate din timp urmărim timpul petrecut de Caden pe corabie ( care a fost foarte straniu) și cealaltă jumătate de timp îl vedem pe Caden acasă alături de familia lui, și suntem martori la ideile obscure care îi veneau și la internarea lui la un spital de boli mintale.
       Deși romanul este greu de procesat, și deseori veți fi încurcați de însemnările haotice ale lui Caden, Challenger Deep este o carte care se parcurge repede, are capitole foarte scurte și nu în ultimul rând o carte de căpătâi pentru înțelegerea celei mai grave boli mintale: a schizofreniei. 

luni, 16 iulie 2018

Recenzie: Umanii de Matt Haig

Titlu original: The Humans
Gen: sf, comedie, filosofie
Editura: Nemira
An apariție: 2016
Număr de pagini: 376
Rating:  
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Să vorbești cu un uman la care ții, mi-am dat seama, era ceva atât de plin de pericole ascunse, că era o minune că oamenii își mai băteau capul să vorbească în vreun fel. Aș fi putut să mint. Aș fi putut să redactez totul. Dar am priceput că minciuna, deși esențială pentru a face ca o persoană să rămână îndrăgostită de tine, nu era exact lucrul pe care îl pretindea iubirea. Aceasta pretindea adevărul.”
      

     Cartea umanii îți dă prilejul de a privi lumea prin ochii unui profesor de la Cambidge proaspăt decedat, căruia i-a fost posedat corpul de un extraterestru de pe o planetă foarte, foarte îndepărtată. Matt Haig reușește să ilustreze cu ajutorul umorului niște învățături filsofice și ne reamintește cum doar noi, umanii, complicăm ceea ce este simplu.
     Mi-a plăcut cartea încă de la primele pagini, pentru că am simțit pur și simplu emoția cu care a fost scrisă. Ar fi stupid din partea noastră să credem că în acest roman protagonistul chiar este un extraterestu. Dacă am arunca o privire sub stratul superficial al cărții, am observa că extraterestrul nu este nimeni altcineva decât autorul, care, în urma unor probleme mintale a uitat cine este cu adevărat și a ajuns să se simtă un străin în propriul său trup. 
      Deși în esență tratează probleme foarte serioase, Umanii este un roman foarte amuzant și cu siguranță i-ar putea fura oricui un chicot de pe buze scena în care profesorul de la Cambridge aleargă gol în curtea unei școli de măicuțe, numite Corpus Christi (Corpul lui Hristos). Acesta este unul dintre motivele pentru care a fost scrisă, conform autorului, pentru a înveseli ziua cuiva.
     Matt Haig țipă în gura mare că banii nu aduc fericirea și că singurul lucru cu adevărat valoros de pe această lume este iubirea. S-ar putea să aibă foarte multă dreptate. Familia Martin este la începutul romanului putred de bogată și totuși nimeni nu este fericit: soțul este mereu stresat și nu are niciodată timp pentru familia lui, soția parcă a uitat cu totul cine este, iar copilul e cu un pas în groapă și dorește să-și curme zilele.

      Vindecarea începe cu gesturi mici, atât de mărunte încât nu puteau fi observate. Începe în primul rând când extraterestrul îi acordă atenție „copilului” lui, neștiind că gazda sa fusese un nemernic care nu dădea doi bani pe familie. Sentimentele extraterestrului încep să se contureze, iar indiferența lui se transformă în iubire față de o specie care până atunci îi fu străină.
        Sunt sigură că Umanii va fi pe placul tuturor iubitorilor de matematică în primul rând, pentru că religia extraterestrului este matematica, exact cum a spus-o și el. De fapt, matematica stă la baza misiunii lui ucigașe pe Pământ, însă vă las pe voi să descoperiți mai multe.
        Mi-a plăcut cum cartea a reușit mereu să îmi capteze atenția și cum mi-a oferit o altă perspectivă asupra lucurilor. Nu pot spune că am fost mereu de acord cu sfaturile acordate în roman, însă Umanii este o lectură ușoară, care ar putea încălzi inima oricui și o recomand cu drag, mai ales persoanelor care caută ceva inedit.

vineri, 13 iulie 2018

Recenzie: Jack Spintecătorul (Crimele din Whitechapel #1) de Kerri Maniscalco

Titlu original: Stalking Jack the Ripper
Gen: ya, thrillergothic, horror, romance
Editura: Corint Junior
An apariție: 2018
Număr de pagini: 366
Rating:  
Mulțumesc editurii pentru acest roman! 
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„    --În casa mea, ai să te porți cu respect!
    --Respectul se câștigă! Dacă trebuie să ceri un asemenea lucru înseamnă că nu îl meriți. Sunt fiica dumitale, nu un cal, domnule!
      M-am apropiat. Îmi făcea plăcere să-l văd pe tata dându-se în spate în fotoliu, ca și cum abia ar fi descoperit că o pisică, oricât de simpatică și de delicată ar fi, are și gheare ascuțite.
      --Mai bine ajung o amărâtă pe străzi decât să trăiesc într-o casă plină de cuști. Nu-mi da lecții despre buna-cuviință când este o virtute care îți lipsește cu desăvârșire!”
               

Nu am putut lăsa Jack Spintecătorul jos din mână până la ultima pagină. Fiecare capitol m-a lăsat în suspans, obligându-mă să întorc și următoarea pagină. Aveam nevoie disperată de răspunsuri și mai ales de rezolvarea enigmei. Cine este Măcelarul, numit și Jack Spintecătorul? Cine ar putea ucide într-un mod atât de macabru atâtea femei nevinovate și de ce?

Sunt complet uimită că această carte complexă este un debut, măiestria cu care scrie Kerri Maniscalco nu ar trăda niciodată acest fapt. Fiecare scenă este descrisă fără a încărca cititorul cu detalii inutile și totuși reușește într-un mod miraculos să capteze esența romanului și să redea fiecare emoție a personajelor.

Epoca istorică, pe fundalul căreia are loc acțiunea, este una extrem de interesantă și misterioasă: cea victoriană și cred că este perfectă pentru un roman polițist. Londra este bântuită de un criminal însetat de sânge: Jack Spintecătorul și nicio „tânără domnișoară” nu mai este în siguranță după lăsarea serii. Cu toate acestea, eroina noastră neînfricată se aventurează pe străzile întunecate pentru a ajunge la unchiul ei și a-și putea urma pasiunea, elegant spus: medicina legală, practic, diseca morți.

Nu poți să nu o iubești pe Audrey Rose Wadsworth. Fiecare bărbat din viața ei a încercat să o controleze într-un fel, să o facă să se simtă inferioară. Propriul ei tată a încercat să o țină captivă în casă, ca să o ferească de pericolele dinafară. Nimeni nu era de acord cu chemarea ei pentru știință, lucru considerat nedemn de o tânără domnișoară pe acele timpuri. Cu toate acestea, ea continuă să facă ceea ce îi place și reușește să devină nu numai unul dintre cei mai străluciți ucenici ai unchiului ei, ci și un detectiv particular în ancheta Măcelarului.




Unde este un Watson este și un Holmes. Așa că Audrey Rose își face rost fără să vrea de un partener în anchetă. Deși la început i se pare îngânfat și irascibil, dar fără nicio îndoială, neobișnuit de frumos, Audrey reușește să-i dărâme treptat zidurile lui Thomas, iar în spatele lor descoperă o cu totul altă persoană de care se îndrăgostește. Nu îmi pasă că iubirea dintre ei este clișeică și neverosimilă. Desigur, Thomas-știe-tot poate fi enervant uneori, însă romanul cu siguranță n-ar fi existat fără el și legătura lui cu Audrey Rose.


În carte sunt incluse și câteva poze destul de înfricoșătoare, printre care unele care înfățișază o autopsie din 1915, lepra tuberculoasă din secolul al XIX-lea și una cu o scrisoare reală trimisă de un criminal în 1888 și intitulată „Din iad”. Vă las pe voi să le descoperiți pe restul, dar mai jos aveți poze cu două dintre ele:
      

Jack Spintecătorul este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta și o consider un must-read al momentului. Este o carte ce se poate plia pe gusturile fiecăruia, deoarece aparține mai multor genuri literare (young-adult, romance, horror, thriller) și care vă va ține cu sufletul la gură până la ultima pagină. V-o recomand cu drag :)

P.S. Următorul volum apare în septembrie și va avea loc în România. Cred că ați ghicit deja, Audrey Rose și Thomas vor investiga crimele prințului Vlad Țepeș, zis și Dracula! Chiar nu știu cum voi aștepta până atunci.