Epoca întunecării: Cum a distrus creștinismul lumea clasică . Recenzie

Titlu original: The Darkening Age: The Christian Destruction of the Classical World

Gen: istorie, nonficțiune, religie

Editura: Humanitas
An de apariție: 2020
Număr de pagini: 331
Rating:     

„   Creștinismul le-a spus generațiilor viitoare că victoria sa asupra vechii lumi a fost sărbătorită de toți, iar generațiile care au urmat au luat de bună această minciună.”

       

      O carte esențială, minunată și înspăimântătoare în același timp. Catherine Nixey este o scriitoare desăvârșită, care face ca nonficțiunea să arate mai curând ca o poveste plină de suspans, în care binele e treptat învins și eliminat de rău. 

      Este o carte ce nu se vrea a fi o blasfemie, așa cum e menționat încă de la început, autoarea încearcă să spună lucrurile dintr-o perspectivă obiectivă. Însă cum ai putea rămâne neutru la suferințele pe care le-au îndurat atâția oameni doar pentru credința lor diferită? Cum poți rămâne orb la persecuțiile
filozofilor a căror singură crimă a fost că au oferit lumii o parte din înțelepciunea lor, că au clădit școli și au instruit genii? Creștinii i-au răsplătit numindu-i demoni, ucigându-i în moduri care i-ar îngheța sângele în vine și unui călău, după care urma mușamalizarea adevărului, distrugerea cărților și a artei clasice.
       De mici, ne este predicat la școală că religia noastră este unica adevărată și că restul sunt simple scorneli. Țin minte cum, la un moment dat, mi-a fost adresată cu superioritate întrebarea: „Cum ar fi rezistat creștinismul atâția ani dacă nu era o religie adevărată?”,  urmată de „De ce n-a rezistat și religia vechilor greci la fel?”. Acestea erau argumentele solide aduse pentru a sprijini propaganda din sala de clasă. Ei bine, cartea de față mi-a oferit un răspuns detaliat la întrebările enunțate.
       Contrar credinței populare, oamenii n-au fost creștinizați voluntar peste noapte. Această noapte metaforică a durat secole întregi, în care drepturile lor au devenit din ce în ce mai mărunte, până când cele ale unor oameni au fost șterse complet. Toleranța religioasă pe care a propus-o Celsus („Nu e nimic greșit, dacă fiecare popor își respectă propriile legi de închinare”) era o eventualitate de neconceput pentru creștinii primordiali.  Pentru ei dilema era simplă: voia Domnului sau suferința eternă în iad. 
       Noua religie a fost privită într-un mod zeflemitor de aristocrații vremii. Aceștia au găsit multe erori de raționament în cartea sfântă de pe care se ghida noul cult. „În ce fel poate fi un mort nemuritor? ” , „De unde până unde interesul acesta pentru păcătoși? De ce nu a fost trimis și la cei fără de păcat? Ce rău este să nu ai deloc păcat?” „Dumnezeu, aidoma unui muncitor nepriceput, a obosit și a avut nevoie de o vacanță pentru a se odihni.”. 
        Pe lângă asta, predicatorilor creștini le place să ne facă să credem că această religie a fost instaurată într-un mod pacifist, iar cruciadele au fost niște simple episoade nefericite, dar cu scop nobil din istorie. Realitatea e alta. Acești vechi locuitori ai planetei aveau proprii zei la care se închinau de mii de ani și pe care îi venerau, deloc diferit de cum creștinii îl venerează acum pe Dumnezeu. Desigur că majoritatea n-a vrut să accepte un nou zeu, oricât de tentantă ar fi sunat oferta pentru ei, din simplul fapt că aveau deja formată o altă viziune asupra lumii. 
        Convertirea s-a realizat cu sânge și blasfemie, iar victimele au fost, în cea mai mare parte, păgânii. Frumoasele piese arhitectuarale pe care le clădiseră cu multă pricepere și migală fuseseră distruse în câteva clipe de creștinii care le numeau „Sălașul diavolului”. Dar pentru vechea populație aceste clădiri deosebit de frumoase nu aveau o însemnătate doar pentru aspect, ci aveau una spirituală enormă. Creștinii i-au batjocorit și i-au umilit, distrugând ceea ce ei aveau mai de preț. Celebra Bibliotecă din Alexandria este o altă victimă al acestui pelerinaj josnic. 
       Mai mult decât atât, după ce aceste grupe de creștini vandalizau cele mai de preț obiecte și clădiri ale lumii clasice, ei furau tot ce se putea de acolo și le foloseau pentru a-și construi biserici și a-și decora casele. Cunoașterea științelor exacte nu era necesară unui bun creștin, deoarece pentru el conta doar învățătura lui Dumnezeu. Astfel, lucrări precum Metoda teoremelor mecanicii a lui Arhimede au fost răzuite, iar peste s-au scris cărți de rugăciuni.
 
    Tuturor ne este bine cunoscut că romanii sunt părinții jurisdicției moderne. Așadar, pilda pe care un autor creștin o consemnează cu satisfacție, a unui om care „cu câtă dârzenie a stat el în fața asalturilor și nu le-a spus nici numele, nici locul de naștere, nici dacă era sclav sau liber. La fiecare întrebare el răspundea în latină „Sunt creștin!”. Acest lucru îl rostea mereu și mereu, în loc de nume, loc de naștere, neam și orice altceva. Alte cuvinte n-au ieșit pe gura lui.” Desigur, acest gest poate fi considerat unul nobil de către creștini. Însă pentru romani era o încălcare clară și răspicată asupra justiției, o batjocoră la adresa legii și nu putea fi tolerată.  Romanii nu erau niște persecutori însetați de sângele evlavioșilor creștini, aceștia doar voiau să asigure ordinea în Imperiu, iar creștinii declanșau spaimă în rândul populației, cu atacurile lor repetate. Scopul romanilor nu a fost niciodată de a ucide creștini, unii dintre demnitarii romani au încercat în van să-i salveze de la moartea iminentă („Nu vezi tu oare frumusețea acestei vremi plăcute? Nu va mai fi nicio plăcere dacă te sinucizi, dar ascultă-mă și vei fi salvat.”), însă mulți aparținători ai acestui cult religios doreau moartea pentru a obține martirismul.
       Încet, încet această grupare barbară și-a atins scopul și, cu timpul, oamenii le-au uitat crimele cumplite, atât de facto cât și împotriva societății moderne. Cu siguranță, lor le putem mulțumi într-o mare măsură pentru că deținem mai puțin de 10% din literatura scrisă în perioada clasică, și aproximativ 1% din cea latină.
       Îmi sfâșie inima doar gândul că atâta înțelepciune a fost pierdută pentru totdeauna, "purificată" prin foc sau înecată în mare.
      În incheiere, vreau să nu uitați numele Hypathei din Alexandria, măreață ființă pe care creștinii o disprețuiau doar pentru că a fost înzestrată cu o frumusețe răpitoare și o inteligență pe măsură. Era un suflet ales, se spune că orice om însemnat, odata ce pășea în Alexandria, dorea să aibă o întrevedere cu ea. Și-a dedicat întreaga viață matematicii și filozofiei, și a avut numeroși învățăcei, care au devenit nume binecunoscute în istorie. Creștinii însă, i-au dorit moartea. Au atacat-o ca o haită de câini turbați în plină stradă, au răpit-o și au dus-o într-o mănăstire unde i-au sfâșiat veșmintele și apoi i-au jupuit pielea. Unul dintre ei i-a smuls ochii cât încă mai respira. Apoi au tranșat-o și i-au dat foc. Și acesta era doar începutul ororii instaurate de creștinism în liniștita lume a elitei din Alexandria.
        Cuvintele sunt deprisos, istoria vorbește de la sine pentru cei care sunt dispuși să o asculte, iar ea e obligată doar să sporească faptul că această grupare de huligani și lunatici, care a știut doar să se victimizeze neîncetat, a fost de fapt opresorul. Și nu au arătat milă nimănui, ci au urmat îndeaproape sfaturile sângeroase din biblie, pe care acum creștinii îndrăznesc să le numească metafore în zilele noastre.

Sabia destinului (Witcher #2) de Andrzej Sapkowski . Recenzie

Titlu original: Miecz przeznaczenia

Gen: fantasy, horror, adventure

Editura: Nemira
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 350
Rating:     

„   —Emoții, capricii și minciuni, fascinație și joc. Sentimentele și lipsa lor... cadouri care trebuie asumate... minciună și adevăr. Ce este adevărul? Refuzul minciunii? Sau declararea unui fapt? Și dacă faptul acela este o minciună, atunci care este adevărul? Cine este burdușit de sentimente care dau pe-afară și cine este scoarța unui craniu gol și rece? Cine? Care este adevărat, Geralt? În ce constă adevărul?
 —Nu știu, Yen. Spune-mi!
 —Nu, a zis ea plecându-și ochii. Pentru prima dată. N-o mai văzuse niciodată făcând asta. Niciodată. Nu, a repetat. Nu pot, Geralt. Nu pot să-ți spun. O să-ți spună această pasăre, zămilsită din atingerea mâinii tale. Pasăre? Ce este adevărul?
 —Adevărul, a spus vânturelul, e un sloi de gheață. ”

             

       Witcher revine în forță cu un nou volum încărcat de suspans, umor și creaturi mitologice. Sabia destinului menține calitatea seriei la cote ridicate și introduce cititorul mai profund în universul basmelor reinterpretate pentru a fi pe placul unei audiențe mai în vârstă.  În acest volum îl vom cunoaște mai bine pe misteriosul vânător, pe cumplita vrăjitoare Yennifer și pe carismaticul trubadur Jaskier. 

       Și de această dată avem de a face cu o colecție de povestiri, despărțite de anumite intervale temporare și spațiale. Singura diferență dintre primul volum și acesta e că nu mai este o povestire în ramă, însă acest fapt nu deranjează din moment ce deja avem formată o imagine a vânătorului de monștri, pe care o putem consolida prin detaliile despre el ce ne sunt oferite cu nesaț în cele 6 povestiri.

      Și poate cel mai important aspect al lui Geralt, care ne este prezentat oarecum în avanpremieră, este latura sa umană. Putem observa cum în ciuda mutațiilor lui, încă are o inimă care tânjește necontenit pentru cea pe care o iubește și un suflet cinstit, care nu poate fi mituit sau cumpărat. Geralt refuză cu desăvârșire să ucidă o creatură inteligentă doar pentru că este diferită la înfățișare de ceea ce este considerat „normal”. De asemenea, vom pătrunde prin scutul lui aparent indestructibil și vom descoperi o ființă măcinată de temeri și simțăminte, un adevărat pleonasm care ucide cu sânge rece, dar este mânat de bunătate și de sentimentul pur de a proteja omenirea.

     Acest volum mi s-a părut mult mai plin de umor decât precedentul său, și acest fapt s-a datorat în mare parte lui Jaskier, trubadurul a cărui drumuri se intersectează ca prin minune de fiecare dată cu ale vânătorului și care are o replică potrivită pentru orice împrejurare. Poate știați deja despre Yennifer, față de care Geralt are sentimente irevocabile și copleșitoare, dar, cel puțin din punctul meu de vedere, cuplul Geralt-Jaskier prinde teren în Sabia destinului.

!!SPOILERE MINORE

Câteva cuvinte despre fiecare dintre cele 6 povestiri din antologie:

1) „Limitele posibilului” -   - Nu vă lăsați descurajați de această povestire, e păcat că volumul a început fix cu cea mai slab calitativă din toată seria. Geralt pornește împreună cu o companie dubioasă, în care se află și Jaskier, pe urma unui dragon. Din păcate, sună bine doar în teorie.

2) „Sloiuri de gheață” - - Una dintre preferatele mele din carte. Geralt este condus într-un orășel fără viață doar pentru a descoperi că Yennifer trăiește o viață dublă despre care nu avea nici cea mai mică idee. Adevărurile dureroase creează o poveste cu încărcătură emoțională, suspans și răsturnări de situație.

3)  „Focul cel veșnic” - - Probabil cea mai hazlie povestire din roman, suntem purtați pe urmele unui doppelganger, iar în echipa noastră se află Geralt, Jaskier, un pitic căruia i s-a furat identitatea și un om influent care ascunde un secret ce va schimba cursul poveștii. 

4)  „Un mic sacrificiu” -  -O reinterpretare a basmului Mica Sirenă, care m-a făcut să râd cu lacrimi și pe care l-am citit dintr-o suflare. Este, fără doar și poate, povestea mea preferată din carte. Nu cred că vă așteptați ca sirena să fie o tradiționalistă care nu se ferește din a spune vorbe grele Majestății Sale, care e la rândul său, un ipocrit. Umorul atinge cote maxime când Geralt este pus pe post de translator, însă nu unul 100% cinstit, datorită vorbelor dure adresate de ambele terțe.

5)  „Sabia destinului” - -Ciri își face în cele din urmă prezența, în toată splendoarea ei. Destinul vânătorului se dovedește a fi o prințesă necuviincioasă și răsfățată, care se pune într-o nespusă primejdie fără să își dea seama. Geralt trebuie să dea dovadă de toată viclenia sa pentru a o scăpa pe fetiță din mâinile nemilosului opresor și de foarte multă toleranță față de prințesica insuportabilă. 

6)  „Ceva mai mult” -  - Volumul se încheie cu o serie de amintiri de ale vânătorului, care sunt expuse în timp ce Geralt halucinează. Finalul este minunat, nu doar pentru că vom face cunoștință cu un personaj-cheie din trecutul lui Geralt, ci și pentru că se dovedește că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și destinul își urmează cursul, fie că tu crezi în el sau nu.

!!SFÂRȘITUL SPOILERURILOR

Vreau să îi felicit pe prietenii de la Nemira pentru hăinuțele noi pe care le-au acordat acestor volume minunate, acum pot fi numite fără doar și poate capodopere de artă. Din punctul meu de vedere, este o serie care trebuie citită de toți iubitorii de fantasy, cât mai curând, până apare al doilea sezon pe Netflix. Nu veți fi dezamăgiți, seria pare să se perfecționeze pe măsură ce povestea avansează, așa că abia aștept să termin și următoarele volume.

Vă țin la curent și lecturi plăcute până data viitoare!

     

Regele cicatricilor (Nikolai #1) de Leigh Bardugo

Rating

           

      Lumea Grisha e ca un vortex care te înghite și nu vrea să îți mai dea drumul niciodată, și dacă ar vrea, n-ai mai dori tu să pleci. În schimb, ți-ar plăcea să râzi la glumele regelui-monstru, să lupți alături de un personaj care ți-a fost apatic la început, dar ai învățat să îl iubești: puternica Zoya și să călătorești în ținuturile înghețate ale Fjerdei pentru a dezlega o intrigă cumplită alături de Nina. Regele cicatricilor e apogeul muncii autoarei, care se perfecționează pe zi ce trece, și noi suntem norocoșii care avem ocazia să-l citim.
      Dacă în trilogia Alinei Starkov ni se oferea doar perspectiva Sfintei luminii, acum vom putea să admirăm ținuturile ravkane (și nu numai) din perspectiva a 4-a personaje, trei deja dragi nouă, pe care vi le-am menționat mai sus, și un al patrulea cu care vom face cunoștință în acest volum stufos.
      Noua creație a lui Leigh Bardugo nu se citește, se trăiește. Are 600 de pagini și totuși poate fi devorată lejer în 2-3 zile. Sper din suflet ca această serie să nu se termine niciodată, deoarece ador creațiile autoarei. Cred că ea deja a descoperit ce ne place și ne oferă asta din belșug: personaje puternice și carismatice cu un trecut tragic, intrigi palpitante, replici sarcastice, creaturi mitice și finaluri care te fac să blestemi zeii vechi și noi pentru că nu e posibilă călătoria în timp. Chiar am nevoie de următorul volum.

       Cum am menționat în recenzia trecută, Nikolai Lantsov este unul dintre personajele care m-au cucerit pur și simplu, acesta fiind unele dintre motivele pentru care așteptam cu nerăbdare să citesc cartea aceasta. Dacă îmi împărtășiți sentimentul, atunci veți avea ocazia să i vă alăturați în lupta împotriva bestiei cu care a fost blestemat de către Întunecat și să citiți povestea tristă despre motivul pentru care a devenit acest rege carismatic și fără griji pe care îl cunoaștem.

„Ești suficient de puternică să supraviețuiești căderii.”

       De asemenea, în romanul de față, veți avea ocazia de a o privi pe Zoya din perspectiva fetei care nu și-a permis niciodată să fie o lașă și ce se întâmplă când această fațadă va cădea în cele din urmă. Nu cred că vreunul dintre noi a tolerat-o la început, dar Regele cicatricilor vă va schimba radical sentimentele pe care le nutreați față de ea. E probabil personajul care evoluează cel mai mult de-a lungul acestor pagini.
        Regele cicatricilor e o aventură care așteaptă să fie descoperită de voi. Dacă nu ați început încă seria Grisha, ce mai așteptați? Iar dacă ați făcut-o, dați fuga pe Libris și cumpărați-vă cât mai rapid acest volum minunat, care vă va teleporta în lumea magică a Ravkăi. Lecturi plăcute, dragi prieteni!

Regatul umbrelor (trilogia Grisha volumul 1,2,3) de Leigh Bardugo - Recenzie

          

!Aceasta este recenzia tuturor celor 3 volume din serie, care au fost traduse și limba română, și pe care le găsiți aici: Regatul umbrelor, Regatul furtunilor, Regatul luminilor!

     Trilogia Grisha ascunde o lume parcă desprinsă din basmele rusești, însă atât de magic adaptată vremurilor noastre, încât nu te opri din savurat clasica bătălie dintre lumină și întuneric, unde binele parcă mereu are lipsă de avantaj în fața cruzimii. Monștrii, creaturi străvechi, magicieni, toți prind contur în capodopera lui Bardugo, și sunt redați atât de realist încât fără să-ți dai seama vei fi prins complet în mrejele poveștii.

      Am deschis prima carte din serie abia acum, deși o aveam în bibliotecă de mai bine de 5 ani, pentru că recenziile negative de pe Goodreads m-au convins că nu e o carte care avea să-mi placă. Cu debuturile nu știi niciodată în ce mod o să te surprindă, dar Regatul umbrelor părea că ar conține toate elementele eșecului: o protagonistă prostuță care se îndrăgostește de băiatul cel rău (clasicul clișeu), deși, ca fapt divers, toate personajele masculine din carte simt o atracție inexplicabilă față de ea.

      Ce am scris mai sus e cât se poate de adevărat, dar, omite niște detalii importante. Într-adevăr, faptul că Alina avea atâția pretendenți e cel puțin ciudat, dar este o greșeală pe care Leigh Bardugo a remediat-o în celelalte volume a ei și este complet umbrită până și în această trilogie de talentul ei literar. De asemenea, protagonista este la începutul romanului o fire extrem de fricoasă și naivă, dar asta doar face ca evoluția ei să fie cu atât mai minunată de urmărit. Deoarece, la finalul celui de-al treilea volum, fata își merită titlul de Invocatoare a Soarelui, poate chiar și de martiră, deoarece e în stare să sacrifice orice pentru binele Ravkăi.

      Grisha e mult mai mult decât o poveste de dragoste. Toate cărțile lui Leigh Bardugo sunt atât de pline de învățături și fragmente care pur și simplu te fac să vrei mai mult de la tine și să-ți recunoști adevărata putere. Dacă o orfană din provincie a fost în stare să conducă o armată de nobili cu puteri supranaturale, tu de ce n-ai putea să faci acel lucru care pare imposibil? Cum spune și prințul Nikolai, când oamenii spun că ceva este imposibil, vor să spună doar că e foarte improbabil.

       Personajul meu preferat din carte nu este protagonista, nici măcar nu cred că aș putea alege unul singur, căci fiecare dintre ei (și nu sunt tocmai puțini) sunt construiți atât de bine, cu calități și defecte și povești tragice în spate. Cred că dacă ar fi totuși să aleg pe cineva, l-aș alege pe prințul Nikolai, bastardul care are întotdeauna vorbele la el și care va ajunge conducătorul Ravkăi într-o bună zi. Sunt atât de fericită că povestea lui va continua în Regele cicatricilor. :)

        Nu vreau să vă dau vreun spoiler, dar este o carte perfectă pentru iubitorii de fantasy, chiar și pentru cei care n-au descoperit că îndrăgesc acest gen încă. Trilogia Grisha vă va ține cu sufletul la gură și vă va oferi o poveste plină de acțiune, magie și cu mult umor. Citiți-o cât mai curând și după treceți la Banda celor 7 ciori. 
        Spuneți-mi dacă ați citit seria sau dacă v-am convins să o faceți. Sunt curioasă ce credeți voi despre ea. Lecturi plăcute și aveți grijă de voi! 

Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini - Recenzie, Editura Litera

Titlu original: Ragazzi di vita

Gen: ficțiune, literatură italiană

Editura: Litera
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 304
Rating:  

„   —Și io plecai d-acasă, zise Guriță, și la dracu' dacă mă-ntorc. Frati-miu, dacă mă vede, m-omoară...
 —Cum să te-omoare, zise unul din grup, ț-am zâs că l-or prins sâmbătă sara.
 —Știu, știu, făcu Guriță, da-i acasă mama, lua-o-ar boala, că n-o pot vedea la ochi.
 —Vai de pula ta! zise râzând amicul lui, făcând un gest de amenințare. Mă-ta acasă și frati-tu la pârnaie, oricum îi rău pentru tine: dacă te duci acasă o iei pe coajă, dacă te bagă la zdup o iei pe coajă. ”

       

-------------------------------------------------------------------------------------------- 

       Dacă vă așteptați la o poveste înduioșătoare despre niște copii de condiție modestă care înfruntă viața aspră postbelică, dintr-un cartier de la periferia Romei, probabil această carte va fi o mare surpriză pentru voi. Pentru că nu e nimic înduioșător în ea, Pier Paolo Pasolini prezintă realitatea dură și vulgară fără menajamente, trecerea de la copilărie la adolescență a unor băieți care nu prezintă vreo valoare morală.

       Ce m-a șocat cel mai mult la această carte este limbajul folosit, la urma urmei, de niște copii. Cuvinte ca „pulă” și „morții mă-sii” infloresc paginile și apar mai ceva decât ciupercile după ploaie. Acum, nu mă așteptam ca niște copii lipsiți de educație să se adreseze cu „dumneavoastră”, dar tot este un pic inconfortabil să auzi niște țânci folosind asemenea cuvinte.

       Și asta conduce spre problema cea mai mare pe care am întâlnit-o în carte: este extrem de greu de urmărit. Extrem de greu. Nu numai că sunt folosite adevărate țărănisme, cuvinte pocite, cum puteți observa și în citatul de mai sus, dar cartea nu are niciun fir narativ. Mi s-a părut extrem de statică și prost scrisă, deoarece, rar am întâlnit pasaje bine conturate, de obicei scenele sunt trasate ca un fel de dramaturgii (autorul este și dramaturg deci foarte probabil de aici și influențele). 

      Un mare minus al cărții reprezintă că e dificil să îți dai seama ce se petrece. Cartea are doar 300 de pagini și scrisul mare, cu toate acestea mi s-a părut interminabilă. Pe tot parcursul cărții nu pot spune că s-a petrecut ceva relevant, demn de scris într-un roman, doar pagini pline de dialog cu băieți care înjură, fură, fumează, apelează la prostituate și așa mai departe.

      Înțeleg că această carte este un tribut adus unei clase sociale modeste, fără posibilități materiale și deprivate de educație, și am apreciat această perspectivă nouă a unor oameni complet diferiți de mine care au răzbit în viață cu mijloacele lor, dar chiar cred că s-ar fi putut face mai mult într-un roman.

       Dacă aș fi fost în locul acestor copii, cu atâtea exemple proaste în jur, oare aș fi ajuns mai bine decât ei? Probabil că nu. Însă, nu văd de ce cineva ar vrea să citească peripețiile precar conturate ale unor golani, deseori repetitive și fără nicio morală. Nu recomand această Băieții străzii.