Recenzie: Fahrenheit 451 de Ray Bradbury

Titlu original:Fahrenheit 451
Gen: fantasy, distopie, clasic
Editura: Art
An de apariție: 1953
Număr de pagini: 182
Rating: 

"..Mă gândesc adesea câte sculpturi admirabile n-au mai ieșit niciodată la iveală din pricina morții lui. Câte glume lipsesc din lume și câți porumbei călători au rămas neatinși de mâinile lui. El dăduse lumii o anumită formă, îi dăruise o sumedenie de lucruri. În noaptea în care a închis ochii, lumea a pierdut mii de lucruri frumoase și a rămas mai săracă."

      

   Cartea, ca să fiu sinceră, a avut un oarecare început promițător dar cu cât am citit mai mult, am realizat că nu e deloc genul meu și am ajuns la final, să-mi dau seama de faptul că nu m-a prea surprins nici subiectul, nici stilul de scriere și nici povestea.
   Îl avem în prim plan pe Guy Motang, un pompier. Totul pare foarte firesc și obișnuit până aici, dar, în lume în care trăiește personajul nostru principal, pompierii nu au rolul de a ajuta lumea la vreun incendiu, au rolul de a provoca unul în cazul în care cineva deține cărți. Știu, totul sună a idee originală până aici și chiar așa e, dar faptul că stilul autorului a lăsat foarte mult de dorit m-a făcut probabil să nu ma pot bucura de poveste așa cum mi-aș fi dorit.

  Ideea mi-a plăcut foarte mult și nu pot să zic că povestea a avut doar părți rele, trebuie să recunosc că au fost unele pasaje care mi-au făcut inima să tresară și să pot relaționa cât de cât cu personajul, daaaaar, asta din păcate, s-a întâmplat foarte rar pentru că personajele nu au fost deloc descrise, probabil autorul lăsându-ne imaginația să zboare liber și să gândească ea singură și pentru oamenii creați de acesta. Ceea ce mie nu mi-a plăcut absolut deloc, dându-mi impresia că toată cartea este scrisă la plesneală, cu o acțiune grăbită, deloc interesantă pe alocuri.  

„-Încă ceva, zise Betty. Orice pompier e ispitit cel puțin o dată în cariera lui. Ce-or fi spunând cărțile astea? se întreabă el, și-i vine să se uite prin ele. Ei bine, Motang, poți să mă crezi pe cuvânt, la viața mea am fost nevoit să citesc câteva cărți, destule ca să-mi pot da seama despre ce-i vorba: cărțile nu spun nimic. Nimic în care să crezi sau din care să poți scoate o învățătură pentru alții. Toate vorbesc despre niște oameni inexistenți, odrasle ale imaginației - mă refer la cărțile de literatură. Iar cele neliterare sunt și mai rele: cutare profesor taxează de idiot pe un altul, cutare filozof îi astupă gura altuia, vociferând. Și toți se agită, căznindu-se să găsească pete în soare și să fure stelele de pe cer. Te apucă amețeala dacă te iei după ei.”

  I-am dat cărții per total trei stele, pentru că să recunoaștem, are o idee originală, pe care nu o întâlnești le fiecare colț dar cel mai dezamăgitor lucru pe care l-am întâlnit de-a lungul lecturii a fost stilul autorului, după cum am spus și mai sus care m-a lăsat rece.

  Per total, recomand cartea cu căldură doar pentru idee și pentru ediția frumoasă de la art.

Lectură plăcută!