Recenzie: „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr

      Într-un mod miraculos, nu m-am înecat în propriile mele lacrimi, așa că am zis să-i fac o recenzie acestei capodopere literare, deși nu are nevoie de una.

     Prima dată am văzut-o pe Goodreads acum 2 ani, era una dintre cele mai bune cărți ale anului 2015 și câștigase premiul Pulitzer pentru ficțiune. Pe lângă  asta avea o copertă atât de drăguță, un titlu care îmi stârnea interesul și după ce i-am citit și descrierea mă cumpărase deja. Muream de nerăbdare s-o citesc.

     Până la urmă am făcut rost de ea, dar mai era o problemă. Citisem cam tot ce se poate citi despre Al Doilea Război Mondial și era un subiect cam expirat pentru mine, dar am zis să-i dau o șansă. Și bine am făcut. E o perspectivă nouă, deși aduce puțin a Hoțul de Cărți (iarăși o carte extraordinară), nu m-a deranjat absolut deloc.

     Cartea e formată în principiu din narațiune și descriere, rar găsești dialog, dar nici asta nu m-a deranjat deoarece e o descriere atât de dulce, ca un kilogram de zahăr pentru suflet, sună cam așa:

„Se revarsă din cer în amurg. Se împrăștie peste metereze, se rostogolesc pe acoperișuri, fâlfâie în șanțurile dintre case. Străzi întregi roiesc de ele, albul lor strălucește pe caldarâm. Mesaj urgent pentru locuitorii acestui oraș, spun ele. Refugiați-vă în câmp deschis.

   Vine fluxul.Luna atârnă mică, galbenă, gheboasă. La est, pe acoperișurile hotelurilor de pe plajă și în grădinile din spatele lor, vreo șase unități de artilerie americane îndeasă proiectile incediare în gurile mortierelor.”

      Personajele principale sunt:

Marie-Laure LeBlanc

ÎNAINTE DE RĂZBOI:

      Marie-Laure LeBlanc e o micuță franțuzoaică, înaltă, pistruiată și oarbă, ce trăiește cu tatăl ei în Paris. Viața ei se învârte în mare parte în jurul Muzeului de Istorie Naturală, unde tatăl ei e angajat ca lăcătuș. Pasiunile ei sunt cititul unor cărți scrise în Braille și, evident, istoria naturală.

    DUPĂ IZBUCNIREA RĂZBOIULUI:

      

       Marie-Laure și tatăl ei sunt nevoiți să părăsească Parisul și să se mute la casa unchiului său, rămas traumatizat în urma Primului Război Mondial, în care fratele și tatăl lui au murit. Peste puțin timp tatăl ei e arestat, lăsându-i fetei doar o machetă a orașului în care se ascundea Marea de Flăcări, un diamant valoros, dar blestemat. Se zice că oricine va pune mâna pe el, va trăi veșnic, dar toate persoanele la care ține vor păți lucruri oribile și într-un final vor muri. Madame Manec, slujnica unchiului său, Etinne, creează Mișcarea de Rezistență a Franței împreună cu niște vecine, prin care vor să saboteze nemții. Eventual, Madame moare, iar Etinne e nevoit să se alătuire acelei mișcări, la fel și Marie-Laure, și ajută prin transmisiuni făcute cu radioul pe care îl păstraseră în mod ilegal într-o încăpere secretă.

Werner Pffening

ÎNAINTE DE RĂZBOI:

       Werner e un băiețel scund și cu părul alb ca zăpada. Împreună cu sora sa, Jutta, trăiesc o viață liniștită într-un orfelinat din Zollverein, Germania. Odată, când căuta în gunoi cu Jutta, a găsit un aparat de radio defect și a încercat să-l repare. Când a reușit, a auzit o transmisiune făcută chiar de bunicul lui Marie-Laure despre știință, care a inspirat și titlul cărții, suna cam așa: „Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte este plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii,cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?” 

DUPĂ IZBUCNIREA RĂZBOIULUI

     Deoarece e pasionat de știință, știe cum să repare radiouri și are și aptitudini sportive, băiatul e acceptat cu ușurință la Institutul Național de Educație Politică din Schulpforta. Când împlinește 16 ani, dr. Hauptmann îi spune guvernului că Werner are de fapt 18 ani și acesta e nevoit să devină militar. Băiatul se alătură unei unități responsabile pentru îndepărtarea transmisiunilor anti-naziste.

      Acum poate ziceți: bine, dar ce legătură e între cei doi? Werner aude o transmisiune care vine din locul de unde veneau și cele pe care le auzea în copilăria lui. E o voce feminină care îi cere ajutorul tatălui ei, al unchiului, oricui, tot ce zice e „E aici. O să mă omoare.” Vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe. 

      Scenele care m-au impresionat cel mai mult sunt (în ordine cronologică):

      • Când este adus un prizonier la Schulpforta, care e acuzat de câte și mai câte (toate minciuni, bineînțeles) și fiecare student e pus să arunce în el cu o găleată de apă, iarna. Toți se supun. Doar Frederick, cel mai bun prieten al lui Werner refuză. Prima oară. Și a doua oară. Și a treia oară. Pentru asta va fi bătut până va ajunge paralizat la pat și nu va mai putea să gândească. Un adevărat erou.

       • După ce Madame moare și Marie-Laure îi ia locul în Mișcare de Rezistență a Franței, chiar dacă asta ar însemna să meargă singură, până la o patiserie( unde stătea o altă femeie din grup), chiar dacă era oarbă.

       • Când Marie-Laure a întârziat de acasă vreo 10 minute și Etinne a fost atât de îngrijorat încât și-a învins propria teamă, și anume părăsirea propriei case, lucru pe care nu-l mai făcuse de mai bine de 20 de ani, doar pentru a pleca în căutarea nepoatei lui și a se asigura că totul e bine.

      • Când o fată grăsuță din orfelinat a găsit o plăcintă de mere, pe vremea aceea în care era o foamete imensă în toată Germania, și n-a păstrat-o doar pentru ea, ci a împărțit-o cu toate persoanele de acolo, în mod egal.

       Ce nu mi-a plăcut:

      •la început, că acțiunea alternează între mai multe planuri temporale: vara lui 1934, iunie 1940, ianuarie 1941, 1974 și 2014. Adică un capitol se petrecea în 1944, apoi următorul în 1934, apoi iar în 1944 ș.a.m.d. și creează confuzie; dar apoi m-am obișnuit și a început să-mi placă, mă ținea în suspans.

      Citate:

     „Ce de labirinturi pe lumea asta. Crengile copacilor, filigranul frunzelor, matricea cristalelor, străzile pe care le reconstruia tatăl ei în machete.[...] Dar tot mai complicat e creierul uman, care ar putea fi cel mai complex obiect existent: un kilogram jilav înăuntrul căruia se rotesc universuri.”

     „Marie-Laure încearcă să se concentreze pe recitirea unui capitol mai vechi din carte: să facă din punctele în relief litere, din litere cuvinte, din cuvinte o lume.”

     „Nu vrei să trăiești înainte să mori?”

     „Deschide-ți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.”

Nota: