octombrie 2016 ~ The cemetery of books

luni, 31 octombrie 2016

Interviu: Simona Stoica

O să îi fac o scurtă introducere pentru cei care nu o cunosc. Simona s-a născut în noiembrie 1991 și este o tânără scriitoare de origine română. Volumele ei, și anume Provocarea și Capcana, din seria Rephelimii sunt foarte apreciate de critici. Pe lângă asta, are și un site dedicat filmelor/serialelor și cărților numit Palarisme.ro.

The Cemetery of Books: Ţi-ai dorit dintotdeauna să fii scriitoare?
Simona Stoica: „Am cochetat” cu acest gând, dar nu credeam că este posibil în România. Întotdeauna a existat visul de a deveni autor, dar speranțele mele au fost minime. Am renunțat repede la idee, dar niciodată la scris. Pentru mine, e o formă de „terapie”. Scrisul mă face să mă simt fericită, împlinită, îmi dă putere și energie (mai puțin în momentele în care termin un capitol la șase dimineața și sunt epuizată).

TCOB: Cine te-a încurajat cel mai mult să îți publici primul roman?
S.S.: Mama. Mereu m-a încurajat și m-a susținut, mai ales când mă vedea că „pic” și păream tentată să uit de scris și să șterg sau să arunc tot ce aveam. Nu am avut vreodată încredere în mine (această „calitate” nu s-a evaporat, din păcate).

TCOB: De ce ai ales editura Herg Benet?
S.S.: Partea amuzantă? Editura Herg Benet m-a ales pe mine.

TCOB: Seria Rephelimii mă duce puțin cu gândul la Tronul de cleștar; e vreo carte care te-a inspirat în scrierea ei?

S.S.: Hmm... interesantă comparație. Neașteptată. Ironia este că nu o carte m-a inspirat, ci un serial, anulat mult prea devreme: Tru Calling. Mi-a plăcut atât de mult, încât „am furat” chiar si un nume: Jack Harper, conducătorul Rephelimilor. Apoi, piesele lipsă din poveste au fost descoperite prin intermediul unei serii de jocuri, Assassin’s Creed, de care sunt dependentă și pe care o recomand tuturor (mai ales că apar în curând filmul și primul roman la Paladin).

TCOB: În momentul de faţă îţi doreşti să fi putut schimba ceva la vreuna dintre cărţile tale?
S.S.: Răspunsul meu diferă de fiecare dată când primesc această întrebare. Aș schimba Provocarea. În mare, eu am păstrat povestea pe care am scris-o în liceu, terminată cu puțin timp înainte de probele de bacalaureat. Regret asta, că nu mi-am prelucrat și șlefuit stilul, la câțiva ani după ce a fost finalizat primul manuscris. Am vrut să-l păstrez, să public „viziunea” mea de atunci. Mi-am spălat „păcatele” cu Capcana, dar uneori îmi regret încăpățânarea.

TCOB: Pe ce personaj de-al tău îl deteşti cel mai mult?
S.S.: Prima variantă o să rămână un secret, pentru că este un spoiler imens, așa că voi divulga cine este norocosul care a câștigat medalia de argint: Derek.

TCOB: Pe lângă faptul că eşti scriitoare, nu e un secret că eşti şi deţinătoarea unuia dintre cele mai bune site-uri referitoare la cărţi şi filme. De ce l-ai botezat "Pălărisme"?

S.S.: Mulțumesc mult pentru apreciere, Nadia! E un proiect de suflet, mă bucur că a crescut atât de mult. Of, dintr-o întâmplare, inspirație de moment. Am avut 4 sau 5 ședinte de brainstorming, până când într-o seară, epuizat și agitat, un coleg a strigat Pălărisme. Discutasem înainte să facem un filmuleț de prezentare, în care noi să purtăm celebra pălărie a lui Michael Jackson. Voiam să inventăm un nume, un cuvânt, să fie ceva „catchy” și unic. Eu cred că ne-a ieșit.

TCOB: Ce sfat i-ai da unei persoane care vrea să se alăture echipei de "pălării"?
S.S.: Să scrie din plăcere, din pasiune, nu din obligație. Să respecte deadline-urile și să nu se sperie de echipă: suntem un grup foarte neobișnuit, sarcasmul scapă repede de sub control. Să aibă mici „obsesii”, pentru o serie, un serial, să aibă acel entuziasm „nebun”, prin care ne „corupe” și pe noi, chiar dacă o să fim nevoiți să mai tăiem din orele rezervate somnului. Și... să scrie corect (nu glumesc).
Ca o paranteză, va exista o recrutare pe Pălărisme. Curând. Până atunci, lucrăm de zor la noul site.

TCOB: Dar uneia care vrea să îţi calce pe urme cu blogul?

S.S.: Cel mai bun sfat pe care-l pot oferi e să aibă răbdare. Nu e ușor să ai un site, să te asiguri că toți partenerii și sponsorii sunt mulțumiți, să editezi și să redactezi articole la miezul nopții, pentru că ai rămas în urmă cu ele. Depinde mult și de echipă. Singur? Pare o „sinucidere” (mă refer strict la un site, nu la un blog). Cu persoanele potrivite, lucrurile se vor simplifca foarte mult și oportunitățile se vor multiplica repede. E important să ai încredere în colegii tăi.

TCOB: Ce îţi place mai mult: să scrii cărţi sau pe blog?
S.S.: Auch. După spusele unora, eu scriu nuvele pe blog. Ops. Nu mă pot abține, mai ales când iubesc o carte. Cred că în momentul de față îmi place mai mult să scriu pentru site, pentru că această activitate nu are competiție în prezent. Nu am mai scris ceva de care să fiu mulțumită de 6 săptămâni. Încă nu am găsit o soluție pentru writer's block.

TCOB: Toată lumea ştie că eşti o cititoare înrăită. Conform contului tău de Goodreads, ai citit deja 766 de cărţi şi numărul creşte de la o zi la alta! Cum de citeşti aşa de repede?
S.S.: Numărul este mult mai mare (hihi), dar am renunțat să mai țin evidența. La început, a fost o competiție împotriva timpului, până când am realizat că eu aveam să fiu cea care va pierde. Sunt prea multe. „Teama” a fost sentimentul care m-a ajutat să citesc foarte repede, până ce am ajuns la 150-250 de pagini pe oră (în funcție de formatul cărții și de font). La un moment dat, a fost și invidia. Părinții mei au citit mii de cărți, fiecare, iar eu mă simțeam „limitată”, rușinată de cât de puține lucruri știam în comparație cu ei.

TCOB: Când a început această mică obsesie a ta legată de citit?

Imagini pentru these things are great it's like tv in your head

S.S.: În primul an de liceu. Cărțile au fost ancora mea, colacul de salvare de care nu știam că aveam nevoie. Situația nu s-a schimbat atât de mult.

Imagini pentru east of eden pretty cover

TCOB: Din câte am înţeles, una dintre cărţile tale preferate este „La răsărit de Eden” de John Steibeck. Ce te-a impresionat atât de mult la ea, pe scurt?
S.S.: „La răsărit de Eden” se numără printre primele cărți care m-au făcut să sufăr, care m-au tulburat. Mă implic foarte mult în romanele pe care le citesc, dar de data aceasta a fost ceva diferit, greu de explicat. Am trăit cartea. Am iubit-o și am detestat-o. Mi-au plăcut la nebunie personajele, complexitatea lor; interacțiunile dintre cele două generații de frații sunt superb reliefate. Nu există dramă în exces, nu este un volum previzibil sau ușor de parcurs. Este o capodoperă, o operă de referință în literatură.

TCOB: Ai vreun mesaj pentru cititorii blogului?
S.S.:Să viseze, să citească și aibă încredere în ei. Mulțumesc mult pentru interviu, Nadia!! Spor la citit!

Posted in interviu

duminică, 30 octombrie 2016

Recenzie: „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr

By Mihaela Ioniță - 3 comentarii

Într-un mod miraculos, nu m-am înecat în propriile mele lacrimi, așa că am zis să-i fac o recenzie acestei capodopere literare, deși nu are nevoie de una.

Prima dată am văzut-o pe Goodreads acum 2 ani, era una dintre cele mai bune cărți ale anului 2015 și câștigase premiul Pulitzer pentru ficțiune. Pe lângă asta avea o copertă atât de drăguță, un titlu care îmi stârnea interesul și după ce i-am citit și descrierea mă cumpărase deja. Muream de nerăbdare s-o citesc.

Până la urmă am făcut rost de ea, dar mai era o problemă. Citisem cam tot ce se poate citi despre Al Doilea Război Mondial și era un subiect cam expirat pentru mine, dar am zis să-i dau o șansă. Și bine am făcut. E o perspectivă nouă, deși aduce puțin a Hoțul de Cărți (iarăși o carte extraordinară), nu m-a deranjat absolut deloc.

Cartea e formată în principiu din narațiune și descriere, rar găsești dialog, dar nici asta nu m-a deranjat deoarece e o descriere atât de dulce, ca un kilogram de zahăr pentru suflet, sună cam așa:

„Se revarsă din cer în amurg. Se împrăștie peste metereze, se rostogolesc pe acoperișuri, fâlfâie în șanțurile dintre case. Străzi întregi roiesc de ele, albul lor strălucește pe caldarâm. Mesaj urgent pentru locuitorii acestui oraș, spun ele. Refugiați-vă în câmp deschis.

Vine fluxul.Luna atârnă mică, galbenă, gheboasă. La est, pe acoperișurile hotelurilor de pe plajă și în grădinile din spatele lor, vreo șase unități de artilerie americane îndeasă proiectile incediare în gurile mortierelor.”

Personajele principale sunt:

Marie-Laure LeBlanc

ÎNAINTE DE RĂZBOI:

Marie-Laure LeBlanc e o micuță franțuzoaică, înaltă, pistruiată și oarbă, ce trăiește cu tatăl ei în Paris. Viața ei se învârte în mare parte în jurul Muzeului de Istorie Naturală, unde tatăl ei e angajat ca lăcătuș. Pasiunile ei sunt cititul unor cărți scrise în Braille și, evident, istoria naturală.

DUPĂ IZBUCNIREA RĂZBOIULUI:

Marie-Laure și tatăl ei sunt nevoiți să părăsească Parisul și să se mute la casa unchiului său, rămas traumatizat în urma Primului Război Mondial, în care fratele și tatăl lui au murit. Peste puțin timp tatăl ei e arestat, lăsându-i fetei doar o machetă a orașului în care se ascundea Marea de Flăcări, un diamant valoros, dar blestemat. Se zice că oricine va pune mâna pe el, va trăi veșnic, dar toate persoanele la care ține vor păți lucruri oribile și într-un final vor muri. Madame Manec, slujnica unchiului său, Etinne, creează Mișcarea de Rezistență a Franței împreună cu niște vecine, prin care vor să saboteze nemții. Eventual, Madame moare, iar Etinne e nevoit să se alătuire acelei mișcări, la fel și Marie-Laure, și ajută prin transmisiuni făcute cu radioul pe care îl păstraseră în mod ilegal într-o încăpere secretă.

Werner Pffening

ÎNAINTE DE RĂZBOI:

Werner e un băiețel scund și cu părul alb ca zăpada. Împreună cu sora sa, Jutta, trăiesc o viață liniștită într-un orfelinat din Zollverein, Germania. Odată, când căuta în gunoi cu Jutta, a găsit un aparat de radio defect și a încercat să-l repare. Când a reușit, a auzit o transmisiune făcută chiar de bunicul lui Marie-Laure despre știință, care a inspirat și titlul cărții, suna cam așa: „Bineînțeles, copii, creierul stă în beznă totală. Plutește într-un lichid transparent înăuntrul craniului, niciodată în lumină. Și totuși, lumea pe care o construiește în minte este plină de lumină. Dă pe dinafară de culoare și mișcare. Deci copii,cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

DUPĂ IZBUCNIREA RĂZBOIULUI

Deoarece e pasionat de știință, știe cum să repare radiouri și are și aptitudini sportive, băiatul e acceptat cu ușurință la Institutul Național de Educație Politică din Schulpforta. Când împlinește 16 ani, dr. Hauptmann îi spune guvernului că Werner are de fapt 18 ani și acesta e nevoit să devină militar. Băiatul se alătură unei unități responsabile pentru îndepărtarea transmisiunilor anti-naziste.

Imagini pentru boy and girl touch tumblr gif

Acum poate ziceți: bine, dar ce legătură e între cei doi? Werner aude o transmisiune care vine din locul de unde veneau și cele pe care le auzea în copilăria lui. E o voce feminină care îi cere ajutorul tatălui ei, al unchiului, oricui, tot ce zice e „E aici. O să mă omoare.” Vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă mai departe.

Scenele care m-au impresionat cel mai mult sunt (în ordine cronologică):

• Când este adus un prizonier la Schulpforta, care e acuzat de câte și mai câte (toate minciuni, bineînțeles) și fiecare student e pus să arunce în el cu o găleată de apă, iarna. Toți se supun. Doar Frederick, cel mai bun prieten al lui Werner refuză. Prima oară. Și a doua oară. Și a treia oară. Pentru asta va fi bătut până va ajunge paralizat la pat și nu va mai putea să gândească. Un adevărat erou.

• După ce Madame moare și Marie-Laure îi ia locul în Mișcare de Rezistență a Franței, chiar dacă asta ar însemna să meargă singură, până la o patiserie( unde stătea o altă femeie din grup), chiar dacă era oarbă.

• Când Marie-Laure a întârziat de acasă vreo 10 minute și Etinne a fost atât de îngrijorat încât și-a învins propria teamă, și anume părăsirea propriei case, lucru pe care nu-l mai făcuse de mai bine de 20 de ani, doar pentru a pleca în căutarea nepoatei lui și a se asigura că totul e bine.

• Când o fată grăsuță din orfelinat a găsit o plăcintă de mere, pe vremea aceea în care era o foamete imensă în toată Germania, și n-a păstrat-o doar pentru ea, ci a împărțit-o cu toate persoanele de acolo, în mod egal.

Ce nu mi-a plăcut:

•la început, că acțiunea alternează între mai multe planuri temporale: vara lui 1934, iunie 1940, ianuarie 1941, 1974 și 2014. Adică un capitol se petrecea în 1944, apoi următorul în 1934, apoi iar în 1944 ș.a.m.d. și creează confuzie; dar apoi m-am obișnuit și a început să-mi placă, mă ținea în suspans.

Citate:

„Ce de labirinturi pe lumea asta. Crengile copacilor, filigranul frunzelor, matricea cristalelor, străzile pe care le reconstruia tatăl ei în machete.[...] Dar tot mai complicat e creierul uman, care ar putea fi cel mai complex obiect existent: un kilogram jilav înăuntrul căruia se rotesc universuri.”

„Marie-Laure încearcă să se concentreze pe recitirea unui capitol mai vechi din carte: să facă din punctele în relief litere, din litere cuvinte, din cuvinte o lume.”

„Nu vrei să trăiești înainte să mori?”

„Deschide-ți ochii și vedeți cu ei tot ce puteți înainte să se închidă pe vecie.”

Nota:

Posted in recenzie

sâmbătă, 29 octombrie 2016

JOCDC #2: „Hoțul de cărți” de Markus Zusak

By Mihaela Ioniță - 8 comentarii

Hoțul de cărți este o ficțiune istorică, o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită și arzând cu intensitate, premiatul autor Markus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povești ale timpurilor noastre.

Acestea sunt o parte din coperți:

HOȚUL DE CĂRȚI

Aceste coperți se axează pe personajul principal: Liesel, zis și hoțul-de fapt hoața- de cărți. Ea apare cu niște cărți în mână în majoritatea imaginilor și cu privirea abătută, chiar cu o undă de spaima, am putea zice.
♥. Favorita mea: ediția franceză, deoarece e misterioasă și exprimă bine tema cărții.

LIESEL ȘI MOARTEA

Pe tot parcursul cărții Liesel e într-o comuniune cu moartea. Se întâlnește mereu cu ea. Moartea îi răpește rând pe rând tot ce are: fratele, părinții, prietenul; dar surprinzător, nu se atinge niciodată de ea. Trebuie să recunosc că A-D-O-R versiunea lituaniană, nici nu-mi pasă că scrisul și fundalul sunt oribile, imaginea din prim-plan e perfectă! Cel mai puțin îmi place versiunea georgiană deoarece îmi pare complet ieșită din context, Liesel nici nu are părul blond (cum e menționat în carte), îl are șaten dintr-un oarecare motiv, iar moartea pare mai degrabă un hoț mascat, părerea mea:))

♥. Favorita mea: versiunea lituaniană ( evident)

PEISAJ DE IARNĂ

Iarna îi schimbă radical viața hoaței de cărți. E momentul anului în care fratele ei a murit și ea a aflat de înseamnă adevărata tristețe și frică, dar și cel în care a făcut rost de prima sa carte „Manualul groparului”, care a stimulat-o să vrea să învețe să citească. Mie mi se pare minunată varianta engleză, contrastul de roșu -ce semnifică probabil sângele vărsat de evrei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial- cu alb -însemnul purității- și negru - cel al amărăciunii-. Nu îmi plac filtrele folosite pe celălalte ediții, însă nu sunt nici ele groaznice.

♥. Preferata mea: ediția engleză

SIMPLE

V-am mai spus, e destul de greu să faci o copertă simplă, pentru că poate ieși fie „simplă și frumoasă”, fie simplă și extrem de plictisitoare. De cea chineză nu voi mai vorbi deoarece se subînțelege că e foarte urâtă, în sensul că nu atrage cu nimic. Cea slovenă e pe drumul cel bun, dar fundal seamănă cu mileu bunicii; păcat, strică tot. Cea turcă e mult prea neexpresivă, la fel și cea portugheză și nu înțeleg de ce are omul acela o umbrelă. Cea engleză e perfectă, are un aspect vechi, ideal pentru un roman istoric și arată niște piese de domino, prima îl reprezintă probabil pe Hitler care a împins ușor-ușor tot poporul german (celelalte piese de domino) spre lucruri neimaginabil de rele.

♥. Preferata mea: ediția engleză

Chiar sunt curioasă ce păreri aveți voi! Care v-a plăcut cel mai mult? Dar cel mai puțin?