Recenzie: Puls în alb și negru (Puls în alb și negru #1) de Laura Hartte

Titlu original: Puls în alb și negru
Gen: YA, romance
Editura: Smart Publishing
An apariție: 2019
Număr de pagini: 366
Rating:

Mulțumesc autoarei pentru acest roman! :-)
Cartea poate fi achiziționată de aici.

   „Mă culc cu o tipă doar pentru a nu mă mai simți singur și sfârșesc mai pustiit ca niciodată. Partea proastă e că ele cred că odată ce am făcut sex inima mea bate doar pentru ele. Cum ar fi să afle că n-am inimă? Că trăiesc doar pentru că nu am de ales? Că pentru mine inima nu e decât un mușchi? Anatomie pură. Nu e nimic romantic aici. Nu a fost niciodată și nu va fi. Uneori cred că pur și simplu n-am fost făcut pentru așa ceva. Mi s-a spus că nu sunt ușor de iubit, le-am spus că nu tind spre asta atâta timp cât eu nu sunt capabil de iubire.” 

            

Există multe tipuri de iubire. În fond, nicio poveste de dragoste nu se aseamănă cu o alta. Însă, toate au un factor comun: toate necesită timp și efort. Nu a fost cazul și la „Puls în alb și negru”, deoarece, de când am citit prima pagină m-am îndrăgostit iremediabil de stilul de scriere al autoarei și de destinele complicate, aproape tragice, ale personajelor.

   „Trăiesc. Mor. Și mă doare! (...) Urăsc lumina, dar mi-e frică de întuneric. Iar de fiecare dată când mi-e frică vreau să închid ochii. Îmi vine să urlu, să arunc cu pumnii în stânga și în dreapta. Îmi vine să fug, dar ceva mă ține captiv în orașul ăsta nenorocit. I-am invidiat pe cei care au avut curajul să plece, pe cei care și-au cruțat propriul destin și asta pentru că ei avveau de ales. Eu n-am. Sunt legat de un oraș care mi-a furat și ultima fărâmă de umanitate. Sunt legat de o familie destrămată. Sunt legat de un tată pe care îl urăsc mai mult decât orice. Îl urăsc pentru că atunci când îl privesc mă văd pe mine.” 

(acesta a fost începutul primului volum )

Puls în alb și negru este o gură de aer proaspăt în literatura română contemporană. Laura Hartte și-a așternut sufletul pe hârtie, și ne-a făcut să reflectăm la cea mai nocivă otravă, cel mai frumos blestem: dragostea.
Ar putea dragostea să salveze suflete damnate? Ar putea un înger să scoată un diavol afară din infern? Poate iubirea să dezlege lanțurile strânse în jurul unui suflet de-a lungul a ani întregi de suferință? Nu pot lăuda îndeajuns măiestria cu care Laura își țese povestea. Fiecare cuvânt îți atinge o coardă sensibilă, iar, într-un final frazele se unesc într-un cântec al speranței, al durerii și al vindecării. Laura scrie cu o voce mult mai matură decât este de așteptat la 18 ani proaspăt împliniți și demontează mitul conform căruia în țara noastră s-ar publica doar cărți superficiale. Autoarea ia o temă despre care s-a vorbit de atâtea ori și ne-o înfățișează într-o lumină nouă. Clasica poveste cu „băiatul rău și fata bună” devine ceva mult mai complicat decât atât. Personajele par zguduitor de reale, și deși nu ies din tipare, caracterele lor sunt extrem de detaliate.

Ni se acordă ocazia să privim în spatele vieții aparent perfecte ale lui Noah. Deoarece, printre crăpăturile vilei luxoase ale adolescentului, se poate observa inima lui făcută țăndări. Dacă privești mai atent, poți observa trauma provocată de moartea mamei lui, care nu s-a șters cu adevărat niciodată, și l-a forțat să-și construiască un mecanism distructiv de apărare, care consta în a nu lua nicio relație în serios. Undeva, departe, pe un coridor întunecat, poți observa zâmbetul știrb al unei micuțe căreia i-a dus o acadea, dar și plăcuța de la intrarea în clădirea în care aceasta își trăiește ultimele clipe, o plăcuță pe care scrie cu litere crunte „Spital de pediatrie”.

   „Ți-e frică să fii fericit pentru că după fericire vine mereu durerea. La fel cum după viață vine moartea. Totuși, oamenii continuă să-și trăiască viața chiar dacă știu că vor muri. Pentru că merităm cu toții puțină fericire, nu? Chiar dacă e urmată de durere.” 

Puls în alb și negru ne dovedește că viața nu trebuie să fie monocromă – chiar dacă lucrurile par uneori sumbre, mereu se va ivi de undeva puțină lumină. Și la polul opus, ce rost ar mai avea fericirea, dacă oamenii n-ar fi simțit mai întâi suferința, ca să o poată aprecia cu adevărat? Poate că, la urma urmei, viața a fost făcută pentru a fi în tonuri de gri. O învățătură pe care pot spune că am desprins-o din această carte este că nu contează cât de puternic este dușmanul tău, deoarece atunci când mai multe minți își unesc forțele și luptă pentru ceva pe care și-l doresc cu adevărat, mereu va exista o cale. Mereu. Paradoxal, deși cartea „Puls în alb și negru” descrie cele mai întunecate locuri ale minții umane, case bântuite de fantome ale trecutului: oameni dragi trecuți în neființă, mie cartea mi-a acordat speranță. Pentru că, indiferent de cât de zdrobit ar fi sufletul tău, sau cât de adâncit ai fi tu în infern, nu poți ști niciodată când un înger s-ar putea îndrăgosti de frumusețea ta întunecată. Nu poți ști niciodată când vei întâlni persoana minunată dispusă să te salveze, sau când vei găsi în tine puterea de a te salva de unul singur.