Interviu: Cristina Nemerovschi

        Supranumită de critici rebela culturii române de azi și considerată principala reprezentantă a unui nou mod de a face literatură, licențiată în filosofie, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic. Acesta a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public: în numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. A primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.
      Al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, a apărut în 2012, la editura Herg Benet; câteva lecturi publice din acesta au fost întrerupte, temele romanului fiind considerate „imorale, violente și indecente“. Următoarele ediții ale cărții conțin fragmente inedite, reunite sub titlul Jurnalul Amaliei.
       Ani cu alcool și sex este al treilea roman semnat de Cristina Nemerovschi, o continuare la Sânge satanic.
       În 2013, în colecția Cărțile Arven a Editurii Herg Benet, apare nymphette_dark99, carte despre care s-a spus că a detronat Lolita, cel puțin pentru generația tânără.
       În noiembrie 2013, Cristina Nemerovschi publică la Herg Benet un volum compus din discuțiile avute cu cititorii săi, intitulat Ce facem cu România? – Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi.
       Rezervația unicornilor (2014) este romanul care încheie trilogia Sânge satanic. Tot în 2014, publică romanul-pamflet Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes. Păpușile este a opta carte semnată de autoare. Păpușile i-a adus autoarei nominalizarea la Gala Tinerilor Scriitorilor - Cel mai bun prozator al anului 2014.
      Vicky, nu Victoria, apărută în noiembrie 2015, este continuarea romanului nymphette_dark99.
     A publicat trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania cu pseudonimul Anna Vary.
      Toate romanele Cristinei Nemerovschi au devenit rapid bestseller-uri și au fost reeditate.
Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât și internaționale.     Are în pregătire romanele Rockstar și Cronicile fetei lup, aceasta din urmă sub pseudonimul Anna Vary. 

 

1.Ce voiai să devii când erai mică? 

Aveam multe idei și fantezii și mă răzgândeam des. De fiecare dată când mergeam cu mama la cabinet, îmi doream să fiu medic, la fel ca ea. În restul timpului, îmi doream să fiu actriță, star rock sau spion internațional (văzusem eu ceva într-un film :) ). În unele perioade, admiram mult și meseria de profesor. Un pic mai târziu am cochetat cu ideea de a deveni psiholog. Bine, nu pot spune că mă gândeam foarte mult la viitor în termeni de profesie – cel mai mult, îmi doream ca viitorul meu să fie palpitant, indiferent care ar fi fost jobul meu de zi cu zi. Am reușit asta, cred.

2.Când ai realizat că vrei să te faci scriitoare? 
Abia după ce am scris și publicat vreo 2-3 cărți. La modul cel mai serios, întâi a venit scrisul, plăcerea de a face asta, și abia apoi am conștientizat că sunt numită scriitoare, că am cititori, că scrisul mi-a devenit profesie. Într-un fel, dacă mă gândesc acum, asta mi se pare ordinea firească a lucrurilor. Cred că a fi scriitor nu este una din acele meserii unde trebuie să faci o școală și să te angajezi apoi în domeniul respectiv, să aplici lucrurile pe care le-ai învățat. Pur și simplu, mai întâi trebuie să practici activitatea respectivă, scrisul, și să vezi dacă ești bun pentru asta. Și, poate cel mai important, să te convingi că este ceea ce te vezi făcând pentru o perioadă lungă de timp, poate chiar toată viața.

3.Care e cea mai stânjenitoare amintire a ta din copilărie? 
Nu am foarte multe, pentru că în general eram destul de deschisă și îndrăzneață, așa că nu puteam fi ușor stânjenită :)). Îmi amintesc totuși de o fază. Eu am avut mereu perioade lungi în care nu puteam suporta carnea, pur și simplu nu o mâncam, mă rog, atât cât puteam, pentru că ai mei din când în când se speriau de dieta asta (o considerau o fixație) și mă obligau să mănânc și carne – până la 18 ani, de când am devenit complet și pentru totdeauna vegetariană. Într-una din perioadele astea anti-carne eram în vizită la niște rude, și acolo ne-au pus în față niște aperitive cu mezeluri; eu am luat carnea din farfuria mea și, când gazdele nu erau atente, am aruncat-o în spatele canapelei – în spațiul îngust dintre canapea și perete. Problema e că aveau un câine, care a început să miroasă disperat locul unde ascunsesem eu mezelurile. Se strofoca să se strecoare între canapea și perete, schelălăia disperat, până când stăpânii au fost nevoiți să miște puțin canapeaua, să vadă ce e acolo, fiindu-le teamă că s-o fi ascuns vreun șoarece. S-au prins că eu le aruncasem și a fost un moment... puțin ciudat. Au început să-i țină maică-mii o teorie despre “copiii răsfățați care nu știu să aprecieze mâncarea din farfurie”.

4.Care e amintirea ta favorită? 
Crăciunul din fiecare an al copilăriei mele e amintirea mea favorită. Am avut în fiecare an un Crăciun perfect – un brad minunat, multe cadouri, invitați și voie bună, și mai ales atmosfera aia pe care e greu s-o mai repeți odată ce crești: bucuria de a împodobi bradul, de a agăța bomboanele colorate, mirosul cozonacilor din bucătărie, glumele bunicilor, primirea colindătorilor. Mă bucur în continuare de Crăciunurile mele ca adult, dar sigur că totuși ceva lipsește. Era și o lume diferită în copilăria mea, bucuriile erau mai simple, poate și de asta e greu de refăcut totul. Azi e un pic mai ușor să obții tot ce-ți dorești, și de asta bucuriile sunt mai previzibile.

5. Care era materia ta preferată la şcoală? 
Dintotdeauna a fost româna. Mi-au mai plăcut mult și biologia, psihologia, limbile străine și, desigur, filosofia, mai târziu.
Dar româna a fost preferata all along the way, și am avut mare noroc de profesori super super faini. Toți profesorii mei de română ne-au încurajat să citim și să avem propriile păreri, să vorbim din suflet despre cărți. 
Am urât cu pasiune patru materii – matematica, fizica, chimia și latina. În afară de astea, am trecut cu plăcere prin celelalte, și, chiar dacă mai târziu îți dai seama că multe lucruri învățate în școală nu îți folosesc, totuși nu regreți neapărat timpul petrecut cu ele.


5.Ce hobby-uri aveai când erai mică? Dar acum? 
Îmi plăcea să fac mâncare pentru păpuși ). Aveam hobby-uri peste hobby-uri, colecționam tot soiul de chestii, de la roboței mici făcuți din bucățele (aveam câte unul de fiecare culoare), până la ambalaje de gumă de mestecat (nu doar surprize, eu colecționam și ambalajele :D). Îmi plăcea să scriu și când eram mică, am început un jurnal pe la 10-11 ani. Citeam, bineînțeles, am devorat tot ce-am găsit în biblioteca părinților imediat cum am învățat să citesc. Era zvăpaiată, ca orice copil, inventam jocuri care mai de care mai zăpăcite.
În prezent, hobby-urile mele sunt oarecum previzibile: citit, cât mai mult și mai divers, plimbări, filme, seriale, muzică, gătit, socializat și, bineînțeles, scrisul, deși presupun că el este mai mult decât un hobby, este stilul meu de viață.


6.Care a fost primul tău job şi care a fost job-ul care ţi-a displăcut cel mai mult? 
Primul meu job, dacă îmi amintesc bine, a fost de barmaniță/ospătăriță la o terasă, și a fost un job de o vară, pentru banii de vacanță. Nu am avut joburi care să-mi displacă, pentru că nu aș fi reușit să rezist într-un astfel de job, dacă nu mi-ar fi plăcut activitatea pe care trebuia s-o fac. Totuși, dacă e să aleg, mi-a fost greu să mă adaptez unui program corporatist și atmosferei de acolo, deși ceea ce făceam îmi plăcea foarte mult.




7.Ce carte citeşti acum? 
Recitesc “American Psycho”, de Bret Easton Ellis, și citesc o carte în limba engleză pe care o voi traduce în română, “The Good Girl”, de Mary Kubica.

8.Cum ai sărbătorit publicarea primei tale cărţi? 
Am sărbătorit-o chiar în cadrul lansării. Cartea a ieșit la sfârșitul lui noiembrie 2010, și doar câteva zile mai târziu am organizat lansarea, care a fost mai mult un party dezlănțuit, pentru că nu aveam nici cea mai vagă idee cum trebuie organizată o lansare. Am adunat oamenii în Fire, la subsol, am avut invitați doi scriitori pe care-i admiram (și-i admir mai departe) – Doina Ruști și Leonard Ancuța, l-am avut și pe poetul Gelu Vlașin în direct pe un ecran, am povestit puțin despre Sânge satanic, după care s-a dat tonul distracției. De fapt, distracția a început mai înainte, chiar în timp ce noi vorbeam despre carte – oamenii dansau și se simțeau bine :D A fost un moment frumos, fără niciun fel de reguli, așa cum a fost scrisă și cartea.


9.Unde scrii la cărţile tale? 
Absolut peste tot. Nu am tabieturi, nu am fițe, pot scrie pe orice, atâta timp cât nu e de mână, fiindcă scrisul de mână mi se pare pierdere de timp, dat fiind că apoi va trebui să transcriu. Scriu în baruri, în cafenele, acasă, la birou, în hoteluri, în gări, la terase, în parcuri, în mașină, la petreceri, în vizite. Dar nu scriu niciodată când nu simt că am starea necesară.





10.Ce ai vrea ca cititorii să-şi amintească despre cărţile tale? 
Mi-ar plăcea să spună peste mult timp că au fost cărțile care au redat cel mai bine realitatea perioadei în care au fost scrise. Că totul a fost necenzurat și real până la sânge în ele.
Și aș mai vrea să-și amintească sentimentul despre care îmi povestesc acum, imediat cum termină de citit un roman scris de mine: că i-a trezit și că i-a schimbat, întotdeauna în bine.

11.Ce ai face dacă te-ai opri vreodată din scris? 
Mi-e greu să-mi imaginez ce ar trebui să se întâmple ca să mă opresc din scris, mai ales acum, după ce am văzut că pot scrie și în perioade foarte dificile din viața mea, în care mi-a fost foarte rău, de pildă. Mi-am zis întotdeauna că nu voi mai scrie în ziua în care nu-mi va mai plăcea s-o fac, dar pe de altă parte cred că e greu să se întâmple așa ceva – deja scrisul e cu mine de prea mult timp, și, când îți place ceva pentru o perioadă atât de lungă, nu văd care ar fi șansele ca într-o bună zi să nu-ți mai placă. Devine parte din ceea ce ești, se lipește de tine.
Totuși, dacă ar fi să mă opresc din scris, mi-ar plăcea să fac filme. Sau să pictez.

12.Care ar fi cel mai surprinzător lucru pe care cititorii l-ar putea afla despre tine? 
Că mă cheamă și Simona :)) . Nu știu ce i-ar putea surprinde, s-au auzit multe despre mine – că aș fi vampir, că aș avea 100 de castele pe malul mării, că am scris cu pseudonim toate cărțile apărute la editura Herg Benet, chiar și poezia, că am un copil nerecunoscut pe care-l scris eschimoșii . Cred că pe cititorii mei nu-i mai surprinde nimic!


13.Care e cartea ta preferată dintre cele scrise de tine? 
Mi-e greu de fiecare dată să aleg, pentru că îmi iubesc toate personajele și poveștile. Cea mai nouă de obicei îmi e cea mai apropiată de suflet, așa că, dacă mă roagă cineva acum să-i recomand ce să citească scris de mine, o să îi spun “Rockstar” și “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”.

14.Ce sfat le-ai da tinerilor scriitori care vor să-şi publice cărţile în România?
Să scrie acea carte pe care și-ar dori ei enorm să o citească, dar care nu există încă. Doar așa scrisul are cu adevărat sens, când simți că scrii ceva cum nu s-a mai scris până la tine. ȘI doar așa poți fi convins că e personal și autentic.