Recenzie „Quo Vadis”, de Henryk Sienkiewicz

Titlu original: Quo Vadis
Gen: ficțiune istorică, dragoste
Editura: CASA CĂRȚII
An apariție: 2011
Număr de pagini: 568
Rating:

Cartea poate fi achiziționată de aici.

„Bogățiile, gloria, puterea nu sunt decât fum, deșertăciune! Bogatul va găși mereu unul mai bogat decât el; gloria măreață a unuia va eclipsa gloria altuia; cel puternic va fi învins de unul și mai puternic.”

      

   Pentru mine, „Quo Vadis” a fost mai mult decât o simplă carte, mai mult decât un volum de peste 500 de pagini. Mai mult decât o copertă frumoasă și o carte atrăgătoare. Cuvintele frumoase și vindecătoare mi-au atins o coardă sensibilă. Povestea în sine, speranța că bunătatea acoperă tot ceea ce putem percepe noi, au fost primite într-un moment potrivit. Am citit-o anul trecut, când toamna se afla deja la sfârșit, iarna preluând frâiele. În clipe în care sufletul meu avea nevoie să se liniștească cu o asemenea poveste.

   O carte despre iubire. Despre credință și respect. Despre speranță și profunzime. Și nu în ultimul rând, despre bunătate.

„Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, Îl intâlnețte pe Isus si Îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” (Unde mergi, Doamne?). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se intoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos.”

   Ligia și Marcus Vinicius sunt poli opuși, în esență. Ea era creștină, iar el un patrician roman. Povestea lor de iubire se desfășoară treptat, iar prin intermediul acesteia sunt prezentate persecuțiile îndurate de către creștini.

   Marcus o întâlnește pe Ligia, fata de origine ligiană, în casa generalului Aulus, care o primise cu brațele deschise în viața lui si a partenerei de viață. Fata îi provoacă o atracție iremediabilă, acesta începând să nutrească, în tăcere, dragostea față de tânăra inocentă.
Îi povestește și unchiului său, Petronius, despre fata care reuși să-i pătrundă în inimă printr-un fenomen pe care, noi l-am putea numi „dragoste la prima vedere”. În cazul lui Vinicius, această dragoste s-a intensificat și fortificat cu timpul, la început fiind fragilă, iar el egoist.


   Patricianul roman o abordează pe Ligia în timpul unui festin destinat lui Nero, dar devine insistent, iar ea se sperie și este salvată de către Ursus, slujitorul și prietenul ei, care, fie vorba între noi, ar fi trebuit să-i aplice și o corecție lui Vinicius, dar își respecta prea mult buna prietenă.

Vinicius se înfurie și îi cere ajutorul unchiului său, care-l găsește pe Chilon Chilnides, un om de origine greacă cu mult prea multă încredere în sine.

De aici începe un șir de evenimente fericite, mai puțin fericite sau chiar teribile. Cei trei descoperă că Ligia, fiica defunctului rege al Ligiei participă la adunările secrete ale creștinilor și o urmăresc în continuare. Dar Ursus este un foarte bun apărător.    La un moment dat, apropierea dintre Ligia și Vinicius crește atunci când el începe să participe la acele întâlniri, dar ea este sfătuită de apostolul Petru să-l evite, el fiind păgân, până ce el își va deschide inima pentru a vedea cu adevărat ce e de făcut, în loc să încerce să o răpească sau să o constrângă cumva să-l iubească înapoi.

 Dar fiica lui Nero moare, iar Ligia este considerată unica suspectă, căci locuise o perioadă în palat. Împăratul roman se simte înnebunit de prezența ei, iar soția lui nutrește o ură nefondată, fiind cea de la care pornește totul.
Petronius, unul dintre curtenii favoriți a lui Nero, face tot posibilul ca să-și ajute nepotul, care apelează la el în nenumărate rânduri. Încearcă, la un moment dat, și să oprească persecuțiile cumva, însă fără folos. Partea pe care am displăcut-o foarte mult a fost cea în care Nero începe să-l înlăture și chiar să-l privească cu ochi mult mai acuzatori, el devenind neputincios.

Cu toții am auzit măcar odată de apostolii Petru și Pavel (din Tars), modurile crude în care au murit creștinii și, posibil să fie spoiler dacă nu știați deja din istorie sau cultură generală, învinovățirea acestora de mistuirea Romei sub flăcările provocate de însuși nebunul împărat.

„Dar Vinicius, îndrăgostit de sufletul ei, o iubea și mai mult; și, când o veghea în timp ce dormea, i se părea că veghează o lume întreagă.”                                          

Cărții i s-a decernat Premiul Nobel în 1905 și s-au făcut două filme după acest roman - unul în 1951 și unul în 2001.

Îmi pare rău pentru lipsa de informații, însă totul putea fi un spoiler și, dacă am reușit să vă atrag spre această carte, n-am vrut să stric frumusețea lecturii.


Până data viitoare, vă urez lecturi plăcute!