Gen: Nonficțiune, Autobiografie
Editura: Nemira
An apariție: 2016
Număr de pagini: 117
Rating:
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Credeam că, dacă luna ar dispărea într-o zi, marea s-ar retrage ca să n-o vedem plângând. Vânturile ar înceta să danseze. Soarele n-ar mai vrea să răsară. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Lumea continuă să se învârtă, contoarele, să fie citite.”
O carte sfâșietor de tristă, de o frumusețe copleșitoare. Antonie Leiris le răspunde teroriștilor, unor persoane încărcate de ură, a căror unic scop e să ne facă să ne temem, printr-un mijloc neobișnuit: cu bunătate. Deși i-au ucis soția, Antoine reușește să ierte, singura modalitate de a trece mai departe, și ne îndrumă pe noi toți să facem la fel.
Nu veți avea ura mea este cea mai emoționantă carte pe care am citit-o vreodată, până și coperta ei emană o sensibilitate aparte. Și știu semnificațiile culorilor prezente pe copertă deoarece întâmplător, sunt fix culorile liceului meu, așa că albul exprimă puritatea sufletească specifică vârstelor fragede, cum ar fi cea a copilului lui Antoine și a soției sale Helene, în vârstă de doar 17 luni când mama sa a fost ucisă; albastrul reprezintă pacea, înțelegerea, armonia, cerul senin care sperăm să domnească peste lume.
„N-are rost să te ferești de o conversație când te așezi la tejgheaua unui bar, ajunge oricum la tine. În general, e o plăcere solitară să pătrunzi preț de o cafea într-o fărâmă din viața cuiva. Însă azi, viața mea este fărâme.”
Această carte este o mărturie sinceră a unui suflet aflat la ananghie, jurnalistul Antonie Leiris exprimă într-un mod dulce-acrișor modul în care moartea soției lui i-a schimbat viața, și deopotrivă și pe cea a bebelușului lor, care așteapta în fiecare zi ca mămica lui să se întoarcă acasă. Cum să-i spui unui omuleț aflat la început de viață că mama lui a fost ucisă brutal? Cum să-i ascunzi adevărul? Sunt doar două dintre întrebările care îl macină pe autor.
Un alt fapt mișcător din poveste este că, deși Leiris și-a pierdut sufletul pereche și zdruncinat cum era, a avut grijă de infantul lor, el tot nu se credea un erou. Nu el a ales să treacă peste, ci împrejurimile l-au obligat să facă astfel. În defintiv, a recunoscut că întâmplarea morții soției lui l-a schimbat pentru totdeauna, și totuși a ales să nu le dea satisfacția teroriștior de a-i urî.
„Păstrez aparențele. Îl iau pe celălalt de braț, îl liniștesc arătându-i orașul de carton ce servește drept decor pentru filmul pe care îl proiectez. Străzile sunt curate, locuitorii, calmi, viața pare să-și urmeze cursul pe cât de normal se poate. Însă imobilele sunt doar niște fațade, locuitorii, figuranți, iar dincolo de normalitatea aparentă nu se află nimic, mai nimic.”
A mai fost zguduitor și când femeile de la creșa unde era copilul autorului le-au donat mâncăruri făcute în casă, crezând că familia Leiris, în lipsa unei figuri materne,o să simtă dorul unei astfel de hrane. Și totuși, Antoine a mărturisit că el și copilul său ar fi preferat oricând mâncarea cumpărată din supermarket și savurată alături de Helene, decât orice deliciu culinar preparat de mamele de la creșă.
Fără alte adăugiri, „Nu veți avea ura mea” e o carte care, din punctul meu de vedere,ar trebui citită de oricine deoarece redă într-un mod cu totul sfâșietor o soluție la o problemă de-a zilelor noastre: cum să reacționăm la un atentat împotriva păcii mondiale. Leiris, o victimă desăvârșită, ne sfătuiește: fără ură!
Scrisoarea lui către teroriștii care i-au furat vechea viață a ajuns deja celebră pe rețelele de socializare, dar în caz că n-ați citit-o încă, aici aveți o traducere în română *extrasă din carte*:
„Vineri seara ați furat viața unei persoane de excepție, iubirea vieții mele, mama fiului meu, dar nu veți avea ura mea. Nu știu cine sunteți și nu vreau să știu. Sunteți niște suflete moarte. Dacă acest Dumnezeu pentru care ucideți voi orbește ne-a creat după chipul său, fiecare glonț tras în corpul soției mele va fi o rană în inima lui. ”
Așa că nu, n-o să vă fac darul de a vă urî. L-ați căutat cu orice preț, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiași ignoranțe care a făcut din voi ceea ce sunteți. Vreți să-mi fie teamă, să mă uit la concetățenii mei cu ochii plini de neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranță. Ați pierdut. M-ați scos din joc.
Am văzut-o azi-dimineață. În sfârșit, după nopți și zile de așteptare. Era la fel de frumoasă ca vineri seară, la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit nebunește de ea, acum mai bine de 12 ani. Bineînțeles că sunt zdrobit de durere, vă recunosc această mică victorie, însă va fi de scurtă durată. Știu că ea ne va însoți în fiecare zi și că ne vom regăsi în paradisul sufletelor libere, unde voi nu veți avea acces niciodată.
Suntem doar doi, fiul meu și cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele lumii. De altfel, nu mai am timp de pierdut cu voi, trebuie să mă duc la Melvil, care se trezește din somnul de după prânz. Are doar 17 luni, își va mânca gustarea ca în fiecare zi și în fiecare zi a vieții sale acest băiețel vă va sfida fericit și liber. Pentru că nu, nici ura lui n-o veți avea.”
