Recenzie Harry Potter și piatra filozofală de J.K. Rowling

Editura: Arthur

Colecția: Arthur gold

Anul apariției: noiembrie 2015

Goodreads: 4.43

......................................................................................

Dacă ești fan/ă Harry Potter probabil nu îți va plăcea ce vei auzi. (Nu spuneți că nu v-am avertizat)

  „-La bibliotecă? se miră Hagrid. Chiar înainte de vacanță? Da' silitori mai sunteți!

    -Păi nu ne ducem să învățăm.”

În sfârşit am citit şi eu "cartea copilăriei lui x și y și w", "cea mai frumoasă carte din lume" etc. Şi mă întreb un singur lucru, de ce a devenit cartea asta a doua cea mai vândută după biblie?

Se știe că lui J.K. Rowling îi place să scrie romane poliţiste (asta nu înseamnă că se şi pricepe)–vezi Moarte subită, cea cu 3 stele şi un pic pe Goodreads. Harry Potter e, cum a recunoscut şi ea, un roman poliţist deghizat, ceea ce e SUPER greşit și vă voi explica și de ce.

Nu poți să amesteci o carte de copii (limbaj lejer), cu un thriller (limbaj complex, nedetaliat pentru a menţine suspansul) şi cu fantasy (limbaj complex, detaliat, pentru world-building) deoarece vei obține o ciorbă/varză, și mie nu îmi place varza. Sunt multe lucruri care nu au sens în cartea asta, dar să începem cu începutul. Celui mai mare vrăjitor din lume îi vine de hac un infant. Apoi să continuăm cu, Harry Potter a trecut printr-o explozie(şi pe deasupra, magică) şi nu s-a ales cu cicatrici monstruoase, doar cu una superficială, rezultată din tangenţa cu Voldemort. Și apropo de Voldemort, nu înțeleg de ce tuturor le e frică să îi pronunțe numele. Adică, da, e un vrăjitor rău și toate cele, semi-demon chiar, dar nu e ca şi cum ar apărea din neant să-i rupă gâtlejul ca la pui oricui nu îi spune "Știm-Noi-Cine". Familia Dursley e incredibilă. Nu în sensul de extraordinară ci, cu cel de „nu poţi crede prostiile pe care le fac, pentru că nimeni nu le-ar face”. Îşi iubesc copilul, pe grăsan, deci nu sunt nişte psihopaţi incapabili de iubire. Şi înţeleg că nu le plăceau de cei din familia Potter, dar totuşi, când îţi moare sora şi îţi lasă ţie în grijă infantul ei rămas singur pe lume, nu îl închizi în debaraua de sub scări şi îi faci cadou o pereche de şosete şi un umeraş de ziua lui. Pur şi simplu nu faci asta.

„-Puloverul tău nu are literă pe el. Bănuiesc că asta e din cauză că pe tine nu te suspectează că ai putea uita cum te cheamă.”

Sinceră să fiu, cred că transformarea lui Harry Potter într-o Cenuşăreasă masculină a fost doar o tehnică de şantaj emoţional al autoarei, pentru a apropia mai mult cititorii de acest personaj complet plictisitor (există şi mai răi, staţi liniştiţi). Deci,poate v-ați dat seama deja, personajele nu sunt conturate bine. De fapt nimic nu e conturat bine şi naraţiunea e ca cea din compunerile pe care le făceam eu la 10 ani şi sună cam aşa (şi citez):

„Sala era un spectacol magnific. Pe pereţi atârnau ghirlande impletite din ilex şi vâsc. Doisprezece brazi – nici mai mult, nici mai puţin – erau dispuşi prin toată sala, unii sclipind din mii de ţurţuri minuscule, alţii radiind cu sute de lumânări.”

Personajele sunt, oricum, de toată jena. Nu mă așteptam la prea multe de la niște copii de 11 ani, dar și personajele mature sunt la fel de ridicole (sau poate chiar mai mult).

Clasament personaje enervante :-)

Ron e cel pe care l-am agreat cel mai mult. Nu are o minte strălucită, nici bani, nici prea multe maniere, și practic nu iese cu nimic în evidență în afară de părul lui cel roșu, dar mi s-a părut cel mai credibil personaj dintre cele ipocrite.

   „-Nu juca.

    -Dă-te bolnav.

    -Fă-te că ți-ai rupt un picior.”

    -Rupe-ți piciorul pe bune, nu se lăsă Ron.”

Harry Potter (unul dintre personajele mele preferate), e mult prea enervant. Și îl înțeleg prea bine pe Draco Malfoy. Acest copil răsare din neant, fără să fi practicat vreodată magia și ajunge să fie în mod incredibil cel mai bun vrăjitor. Toți cei din jurul lui trebuiau să studieze magia, și chiar și așa nu aveau rezultate prea strălucite, doar lui îi ieșea totul „ca prin magie”. Păi, hotărăște-te J.K. Rowling, e tipul acela de magie ininteligibilă, sau doar una cu un înțeles mai presus de cel al mageamiilor, care poate fi atinsă prin studiu și aptitudini?

Severus Snape, cel care știe că pe Harry Potter îl păștea un pericol extrem de mare, dar decide ca nici măcar să nu îl prevină. Dragă Snape, un singur cuvânt: VORBEȘTE.

Hagrid e prost, pur și simplu prost. Și pe deasupra, mai e și analfabet ( m-aș aștepta de la un fost student de la Hogwarts ca măcar să vorbească corect). Lucrul care m-a indignat cel mai mult la el e că nu a spus de ce a fost dat afară de la Hogwarts când a întrebat Harry, dar presupun că asta a fost doar o strategie de a autoarei pentru a lungi inutil de mult romanele -și pentru bănuți-)

Hermione a fost cea mai mare dezamăgire dintre toate, pentru că am crezut din tot sufletul că o voi îndrăgi. N-a fost să fie. E cea mai mare băgăcioasă pe care am văzut-o și e muuuult prea serioasă pentru un copil de 11 ani, se comportă ca o femeie plictisitoare de 30 (J.K. Rowling, nu arată nimeni cu degetul spre tine).

Familia Dursley e incultă, nu are maniere, e insensibilă, proastă, sincer, mă întreb dacă există vreun defect pe lumea asta pe care să nu îl aibă, deci, e pe primul loc în acest minunat clasament. :-)

Un alt aspect al cărții pe care îl detest e că unii copii de 11 ani sunt tratați ca niște gunoaie malefice, doar pentru că s-au născut în casa Slytherin și pentru că familiile lor (care au suferit același tratament), s-au alăturat lui Voldemort care îi trata ca pe o familie, ca pe niște oameni. Și după ce toată lumea tratează acești copii ca pe niște monștri, tot ei se întreabă de ce au început să se comporte ca unii.

Încă un lucru care nu are sens e că vrăjitorii de la Hogwarts (care se presupune că sunt wiccani), sărbătoresc Crăciunul și Paștele (festivități creștine).

Încep să înțeleg de ce a fost o carte interzisă în multe locuri și pentru perioade lungi de timp. Se presupune că e o carte adresată în special copiilor, ok? Și mă veți face proastă acum, dar până și eu, care am trecut de anii prunciei, aș fi curioasă dacă peretele din camera mea e magic și dacă aș putea trece și eu prin el ca Harry, dacă fug. Cred că un copil s-ar alege cu răni grave pe tema asta, plus că n-ar mai crede în magie.

Oricum, când credeam că îi voi da o steluță, cu părere de rău, acțiunea a început să existe și s-au petrecut câteva lucruri impresionate și neașteptate ca: răsturnări de situație, introducerea într-o pădure magică în care erau bestii fantastice etc.

Și, pe la final, am început să mă atașez și eu puțintel de personaje și să fiu captivată de acțiune.

În concluzie, a fost o carte drăguță, presărată cu puțin umor, pe care aș continua-o din pură curiozitate, nu pentru că mi-ar plăcea și care e extrem de overrated din punctul meu de vedere.

   „-Nu juca.

    -Dă-te bolnav.

    -Fă-te că ți-ai rupt un picior.”

    -Rupe-ți piciorul pe bune, nu se lăsă Ron.”