marți, 28 iulie 2020

Regatul umbrelor (trilogia Grisha volumul 1,2,3) de Leigh Bardugo - Recenzie

W3.CSS

http://thecemeteryofbook.blogspot.com/search/label/2020fave   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/magical   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/hot-hot!   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/epic   http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/search/label/fantasy   

!Aceasta este recenzia tuturor celor 3 volume din serie, care au fost traduse și limba română, și pe care le găsiți aici: Regatul umbrelor, Regatul furtunilor, Regatul luminilor!


     Trilogia Grisha ascunde o lume parcă desprinsă din basmele rusești, însă atât de magic adaptată vremurilor noastre, încât nu te opri din savurat clasica bătălie dintre lumină și întuneric, unde binele parcă mereu are lipsă de avantaj în fața cruzimii. Monștrii, creaturi străvechi, magicieni, toți prind contur în capodopera lui Bardugo, și sunt redați atât de realist încât fără să-ți dai seama vei fi prins complet în mrejele poveștii.
      Am deschis prima carte din serie abia acum, deși o aveam în bibliotecă de mai bine de 5 ani, pentru că recenziile negative de pe Goodreads m-au convins că nu e o carte care avea să-mi placă. Cu debuturile nu știi niciodată în ce mod o să te surprindă, dar Regatul umbrelor părea că ar conține toate elementele eșecului: o protagonistă prostuță care se îndrăgostește de băiatul cel rău (clasicul clișeu), deși, ca fapt divers, toate personajele masculine din carte simt o atracție inexplicabilă față de ea.
      Ce am scris mai sus e cât se poate de adevărat, dar, omite niște detalii importante. Într-adevăr, faptul că Alina avea atâția pretendenți e cel puțin ciudat, dar este o greșeală pe care Leigh Bardugo a remediat-o în celelalte volume a ei și este complet umbrită până și în această trilogie de talentul ei literar. De asemenea, protagonista este la începutul romanului o fire extrem de fricoasă și naivă, dar asta doar face ca evoluția ei să fie cu atât mai minunată de urmărit. Deoarece, la finalul celui de-al treilea volum, fata își merită titlul de Invocatoare a Soarelui, poate chiar și de martiră, deoarece e în stare să sacrifice orice pentru binele Ravkăi.
      Grisha e mult mai mult decât o poveste de dragoste. Toate cărțile lui Leigh Bardugo sunt atât de pline de învățături și fragmente care pur și simplu te fac să vrei mai mult de la tine și să-ți recunoști adevărata putere. Dacă o orfană din provincie a fost în stare să conducă o armată de nobili cu puteri supranaturale, tu de ce n-ai putea să faci acel lucru care pare imposibil? Cum spune și prințul Nikolai, când oamenii spun că ceva este imposibil, vor să spună doar că e foarte improbabil.
       Personajul meu preferat din carte nu este protagonista, nici măcar nu cred că aș putea alege unul singur, căci fiecare dintre ei (și nu sunt tocmai puțini) sunt construiți atât de bine, cu calități și defecte și povești tragice în spate. Cred că dacă ar fi totuși să aleg pe cineva, l-aș alege pe prințul Nikolai, bastardul care are întotdeauna vorbele la el și care va ajunge conducătorul Ravkăi într-o bună zi. Sunt atât de fericită că povestea lui va continua în Regele cicatricilor. :)
        Nu vreau să vă dau vreun spoiler, dar este o carte perfectă pentru iubitorii de fantasy, chiar și pentru cei care n-au descoperit că îndrăgesc acest gen încă. Trilogia Grisha vă va ține cu sufletul la gură și vă va oferi o poveste plină de acțiune, magie și cu mult umor. Citiți-o cât mai curând și după treceți la Banda celor 7 ciori. 
        Spuneți-mi dacă ați citit seria sau dacă v-am convins să o faceți. Sunt curioasă ce credeți voi despre ea. Lecturi plăcute și aveți grijă de voi! 

duminică, 24 mai 2020

Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini - Recenzie, Editura Litera

Titlu original: Ragazzi di vita
Editura: Litera
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 304
Rating:  

„   —Și io plecai d-acasă, zise Guriță, și la dracu' dacă mă-ntorc. Frati-miu, dacă mă vede, m-omoară...
 —Cum să te-omoare, zise unul din grup, ț-am zâs că l-or prins sâmbătă sara.
 —Știu, știu, făcu Guriță, da-i acasă mama, lua-o-ar boala, că n-o pot vedea la ochi.
 —Vai de pula ta! zise râzând amicul lui, făcând un gest de amenințare. Mă-ta acasă și frati-tu la pârnaie, oricum îi rău pentru tine: dacă te duci acasă o iei pe coajă, dacă te bagă la zdup o iei pe coajă. ”
       
-------------------------------------------------------------------------------------------- 

       Dacă vă așteptați la o poveste înduioșătoare despre niște copii de condiție modestă care înfruntă viața aspră postbelică, dintr-un cartier de la periferia Romei, probabil această carte va fi o mare surpriză pentru voi. Pentru că nu e nimic înduioșător în ea, Pier Paolo Pasolini prezintă realitatea dură și vulgară fără menajamente, trecerea de la copilărie la adolescență a unor băieți care nu prezintă vreo valoare morală.

       Ce m-a șocat cel mai mult la această carte este limbajul folosit, la urma urmei, de niște copii. Cuvinte ca „pulă” și „morții mă-sii” infloresc paginile și apar mai ceva decât ciupercile după ploaie. Acum, nu mă așteptam ca niște copii lipsiți de educație să se adreseze cu „dumneavoastră”, dar tot este un pic inconfortabil să auzi niște țânci folosind asemenea cuvinte.
       Și asta conduce spre problema cea mai mare pe care am întâlnit-o în carte: este extrem de greu de urmărit. Extrem de greu. Nu numai că sunt folosite adevărate țărănisme, cuvinte pocite, cum puteți observa și în citatul de mai sus, dar cartea nu are niciun fir narativ. Mi s-a părut extrem de statică și prost scrisă, deoarece, rar am întâlnit pasaje bine conturate, de obicei scenele sunt trasate ca un fel de dramaturgii (autorul este și dramaturg deci foarte probabil de aici și influențele). 
      Un mare minus al cărții reprezintă că e dificil să îți dai seama ce se petrece. Cartea are doar 300 de pagini și scrisul mare, cu toate acestea mi s-a părut interminabilă. Pe tot parcursul cărții nu pot spune că s-a petrecut ceva relevant, demn de scris într-un roman, doar pagini pline de dialog cu băieți care înjură, fură, fumează, apelează la prostituate și așa mai departe.
      Înțeleg că această carte este un tribut adus unei clase sociale modeste, fără posibilități materiale și deprivate de educație, și am apreciat această perspectivă nouă a unor oameni complet diferiți de mine care au răzbit în viață cu mijloacele lor, dar chiar cred că s-ar fi putut face mai mult într-un roman.
       Dacă aș fi fost în locul acestor copii, cu atâtea exemple proaste în jur, oare aș fi ajuns mai bine decât ei? Probabil că nu. Însă, nu văd de ce cineva ar vrea să citească peripețiile precar conturate ale unor golani, deseori repetitive și fără nicio morală. Nu recomand această Băieții străzii.

sâmbătă, 9 mai 2020

Nume de cod: Tura (Dosarele Cheque, #1) de Daniel O'Malley - Recenzie, Editura Leda Edge

Nume de cod: Tura · Daniel O'Malley (recenzie, Leda Edge)
Titlu original: The Rook
Gen: fantasy, mystery
Editura: Leda Edge
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 624
Rating:   

„   Trupul pe care îl porți a fost cândva al meu. Cicatricea de pe interiorul coapsei stângi se află acolo pentru că, atunci când aveam nouă ani, am căzut dintr-un copac și mi-am străpuns piciorul. Plomba de la măseaua din stânga sus este rezultatul amânării vizitei la dentist timp de patru ani. Dar probabil că ție nu-ți pasă prea mult de trecutul acestui trup. La urma urmelor, îți scriu această scrisoare ca s-o citești în viitor. Probabil că te întrebi de ce ar face cineva așa ceva. Răspunsul e și simplu, și complicat. Răspunsul simplu e că știam că va fi necesar. Răspunsul complicat s-ar putea să dureze ceva mai mult timp. ”
            
-------------------------------------------------------------------------------------------- 
       CINEVA A VRUT: Un coleg al ei de la agenția supranaturală Cheque a vrut să îi șteargă memoria lui Myfawny (și a și reușit).
       DAR: Fata se trezește ca o persoană complet diferită și e determinată să găsească răspunsuri.
       AȘA CĂ: Pornește în căutarea lor.
--------------------------------------------------------------------------------------------

       Am văzut tone de recenzii care laudă din suflet această carte și nu pot să nu mă întreb după ce într-un final am terminat-o, oare am citit aceeași carte ca aceste persoane? Pentru că, pentru mine, Nume de cod: Tura a fost o carte care promite multe și nu oferă mai nimic. Am picat în capcana descrierilor frumoase și a începutului intrigant, ca mai apoi să fiu dezamăgită și plictisită la maximum.
        Cartea debutează cu o doză savuroasă de mister. În citatul de mai sus puteți vedea primul fragment din carte și amândoi trebuie să recunoaștem că este extrem de promițător. Am devorat capitolul în câteva minute deoarece eram fascinată de acest personaj, voiam să aflu cum a ajuns așa și de ce și cine este cu adevărat.
        Păi, lăsați-mă să vă spun eu cine este. E un șoricel birocratic care nu chițăie prea des, își face treaba exemplar, nu are deloc viață socială și trăiește în propria bulă în care nu vrea să fie deranjată. Dar asta nu e tot, aparent această persoană inofensivă și timidă va face rost de un dușman îndemnat să își șteargă amintirile. Cred că vedeți deja că nimic nu se leagă. Treaba devine mai captivantă când această ființă se transformă în una diametral opusă, care mi s-a părut cel puțin la fel de enervantă ca persona ei inițială.
       Noua Myfawny are calitățile ei (printre care că nu se mai lasă călcată în picioare), dar are atât de multe defecte încât mi-a devenit cu ușurință insuportabilă. Primul dintre ele este că o privește cu superioritate pe fosta ei personalitate, ceea ce nu mi se pare neapărat ok, chiar dacă autorul i-a accentuat trăsăturile negative. Al doilea este că pe tot parcursul cărții e nespus de înfumurată și nu am putut nici chiar după repetate încercări să empatizez cu ea.

X-men Aesthetics 2 | X-men Amino Amino

       Pe lângă protagonista execrabilă, nu vă lăsați păcăliți de începutul cărții, pentru că, îmi pare rău să vă dezamăgesc dar singurele părți pe care le-am găsit demne de un roman sunt începutul și sfârșitul. Acesta fiind și motivul pentru care i-am acordat cărții 3 steluțe (cu generozitate). Și cartea are totuși 624 de pagini, deci vă rog să vă imaginați durerea pe care am resimțit-o când încercam să găsesc ceva pozitiv în această oroare de carte, care mă facea să cad într-un somn profund.
       Are extrem de multe greșeli comportamentale pe care nu le pot trece cu vederea. Nici cea mai prietenoasă persoană din lume nu îi poate zice „puicuțo” unui diplomat străin pe care l-a cunoscut de mai puțin de 24 de ore. De asemenea, toate legăturile dintre personaje mi s-au părut nefirești, unele chiar clișeice, de tipul asistenta care se poartă ca o mamă pentru o fată orfană. Și ce caută un vampir în toată povestea asta? 
     De parcă monotonia romanului nu era destul cât să ne determine să detestăm romanul, autorul a simțit nevoia de a insera fragmente tip Wikipedia cu informații care de care mai inutile și care se întind pe mai multe pagini. Vă veți simți ca la o oră plicticoasă și interminabilă de istorie. Unele dintre ele au fost utile, însă mult prea puține, restul au avut unicul scop de a face cartea nenecesar de lungă.
      Singurul lucru care a făcut posibilă terminarea acestei cărți sunt glumele autorului, am încetat să privesc cartea ca pe o operă fantasy și am privit-o mai mult ca pe o caricatură, ceva scris pur ca să amuze. Și atunci n-a mai fost atât de oribilă cum am menționat anterior, dar nici nefiresc de calitativă.
      Nume de cod: Tura este o carte care m-a surprins, însă neplăcut, și nu cred că e de ajuns  ca doar începutul și sfârșitul să îmi placă la o carte de peste 600 de pagini. În plus, birocrația a fost insuportabilă. Nu știu dacă voi continua seria, deși finalul mi-a plăcut extrem de mult și l-am terminat dintr-o suflare. Sunt extrem de dezamăgită că nu mi-a plăcut o carte atât de îndrăgită de majoritatea, și aștept păreri și de la voi dacă ați citit-o sau aveți de gând să o citiți. În ciuda acestei recenzii, sunt mai multe șanse să vă placă.
      Lecturi plăcute și aveți grijă de voi!

duminică, 26 aprilie 2020

Wonder Woman: Fiica Războiului de Leigh Bardugo - Recenzie

Titlu original: Wonder Woman: Warbringer
Gen: feminism, fantasy, YA
Editura: YoungArt
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 448
Rating:      

„   Diana n-a avut intenția să se amestece. Nu era lupta ei. Dar s-a trezit zicând:
—Avea dreptul să încerce.
—Pardon? a spus Jason.
—Nu e drept să-i ceri cuiva să trăiască pe jumătate. Nu poți trăi cu frică. Faci lucrurile să se întâmple sau ți se întâmplă ele ție. Jason i-a aruncat o privire rece și furioasă:
—Au murit oameni. Alia ar fi putut fi ucisă.
—Și dacă rămânea în New York, ar fi putut fi prinsă aici. Acum Jason se ridicase în picioare.
—Nu știu cine te crezi, dar mi-a ajuns să fiu sfidat de o adolescentă. Diana s-a ridicat și l-a privit în ochi.
—Aș fi putut fi un bărbat de 50 de ani și tu te-ai fi înșelat la fel de amarnic. ”
            
-------------------------------------------------------------------------------------------- 
       CINEVA A VRUT: Diana, prințesa amazoniană, a vrut să facă o faptă bună, salvând o fată de la înec.
       DAR: Fata se dovedește a fi Fiica Războiului, un catalizator al războaielor crunte, care riscă să distrugă atât omenirea, cât și insula de baștină a Dianei, Themyscira.
       AȘA CĂ: Prințesa amazoniană trebuie să găsească o soluție pentru a-i salva pe toți.
--------------------------------------------------------------------------------------------
       Îmi doresc ca orice adolescentă să citească Wonder Woman: Fiica Războiului, pentru că este în întregime despre female empowerment și are toate elementele care formează un roman fantasy remarcabil: o protagonistă puternică și misterioasă, o misiune periculoasă și aproape imposibilă, oracole, legende care se dovedesc a fi adevărate și inamici nemuritori. Wonder Woman este una dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în 2020.
       Vreau să menționez de la început că nu sunt o mare fană a romanelor cu supereroi, am doar câteva cunoștințe rudimentare și probabil că, împătimiții genului ar putea găsi unele hibe în creația lui Leigh Bardugo, dar eu nu am avut această problemă și am putut să admir povestea fără a avea vreo așteptare anume de la ea.
        Wonder Woman este o carte importantă, pentru că, trebuie să recunoaștem că în majoritatea poveștilor apare clasica damsel in distress (fata aflată la ananghie care trebuie salvată de un erou), ei bine, aici fata este chiar eroul poveștii, și se salvează de una singură. Este adevărat că protagonista tăbăcește foarte multe funduri de masculi alpha, dar nu e tocmai asta ideea. Feminismul din această carte se concentrează asupra nedreptăților aduse la adresa femeilor, cărora li se spune întotdeauna să tacă, să nu atragă atenția și să lase un bărbat să decidă pentru ele. Leigh Bardugo ucide stereotipurile cu ajutorul acestui roman, și creează personaje puternice, care își croiesc singure destinul.
„   Când i se terminase copilăria? Prima oară când un bărbat a fluierat-o când mergea spre școală? În momentul în care a început să se întrebe cum arăta când fugea, ce se legăna și ce sălta, în loc să se concentreze la viteaza cu care alerga? Prima dată când s-a răzgândit să ridice mâna, ca să nu pară prea deșteaptă sau dedicată? Nimeni nu a scos un cuvânt. Nimeni nu i-a spus cât de multe avea de pierdut mult timp până când vremea pentru regrete trecuse de mult.”
        Lucrul care mi-a displăcut dintotdeauna la supereroi este că sunt pur și simplu perfecți, nu au nicio grijă, niciun cusur și acesta este principalul motiv pentru care par dintr-un univers unde cititorul nu va putea ajunge niciodată, nu mai putem vorbi despre o empatizare cu protagonistul. Însă, Leigh Bardugo a reușit să o umanizeze pe Diana, prințesa amazoanelor. Poate că din rangul ei vă gândiți că fata a fost tratată cu respect și crescută în puf încă de când s-a născut, dar adevărul este diametral opus. Diana este stigmatizată de către amazoane deoarece ea a ajuns în mod nedrept pe Themyscira. Toate și-au câștigat locul acolo fiind războinice de temut în viața dinainte, însă prințesa e singura care s-a născut acolo, când Hippolyta a clădit-o din lut. Disperețuirea este unul dintre motivele care o determină să pornească într-o misiune aparent fără sorți de izbândă, pentru a le demonstra amazoanelor că e demnă să se afle printre ele.
        Un lucru fascinant la acest roman este că pare doar un alt YA, cu limbaj juvenil, se citește ușor, personajele sunt adolescente, însă sub acest strat de superficialitate se află multe lecții importante și semnale de alarmă pentru societatea în care trăim. Wonder Woman: Fiica Războiului este o aventură care nu trebuie ratată!

*Nu știu ce glume încearcă să facă platforma pe care scriu, dar m-am trezit cu articolul șters mai mult de jumătate (după ce îl salvasem) și a trebuit să îl rescriu. Ați pățit vreodată așa ceva? Mi se pare cel mai oribil lucru. Oricum, aveți grijă de voi și sper să ne citim și data viitoare! :)

marți, 21 aprilie 2020

O minciună perfectă de Peter Swanson - Recenzie

Titlu original: All the Beautiful Lies
Gen: thrillermystery
Editura: Litera
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 336
Rating:  

„Alice își spusese că nu existase nicio șansă să o salveze, chiar dacă ar fi vrut. Abia se salvase pe sine de reflux. Iar Gina era foarte slăbită. Primisese ceea ce-și dorise (toate minciunile alea frumoase despre faimă și bani și despre lumea care îi spunea că e specială) și era clar că toate astea o omorâseră. Poate că decisese să se bage în viața lui Alice, să o judece, pentru că propria ei viață era de tot rahatul, pentru că Alice chiar găsise un bărbat pe care-l iubea și care o iubea la rândul lui.”
         

       Știam încă dinainte să o citesc că urma să fie o poveste tabu, dar niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte că unii dintre autorii mei preferați ar scrie o carte care glorifică pedofilia, incestul și adulterul. O minciună perfectă este, din păcate, o dezamăgire cruntă pentru mine, mai ales după ce am adorat pur și simplu romanul de debut al lui Peter Swanson, „Cei care merită să moară”.
       Așa că, să reluăm, ce a mers prost? Tema romanului în sine este oripilantă. Nu vreau să dau dovadă de falsă pudoare și, de-a lungul vieții, am citit foarte multe romane cu teme disturbing, însă, nu văd de ce acest autor a decis să includă relații amoroase între adolescenți și părinții lor vitregi. Pot spune cu certitudine că nimeni nu vrea să citească despre așa ceva, mai ales în repetate rânduri, cum ne este oferită ocazia carte.
      Sigur că aceste relații există și în lumea reală, dar mi s-a părut complet respingător cum romanul orbitează în jurul acestei idei și cum ne sunt oferite atâtea exemple de relații de pedofilie. Din acest punct de vedere, romanul mi s-a părut o versiune eșuată a Lolitei, parcă încercând să normalizeze acest tip de filie anormală.
Pin on girl gaNG???
      A doua cea mai mare problemă, care pare minoră (*😂😂*) pe lângă cea menționată mai sus, este că personajele sunt atât de anoste încât mi-e greu să cred că vreun cititor ar putea empatiza cu ele. Protagonistul este tipologia omului fără însușiri, complet lipsit de personalitate, atât de nesemnificativ încât cartea ar fi putut la fel de bine să nu îl includă.
     Tuturor ne place un antagonist care să aibă totuși o latură sensibilă și să fie un personaj pe care iubim să îl urâm. Deși au fost oferite fragmente din trecutul îndepărtat al lui Alice, nu am găsit vreo scenă  care să îi ofere o anumită scuză pentru faptele atroce pe care le-a comis, ci doar lucruri care să o incrimineze și mai tare și să o catalogheze drept un arhetip al răului.
      Peter Swanson nu este un scriitor  care plictisește, din contră, îl consider un maestru al suspansului. Chiar și în această carte trebuie să recunosc că așteptam cu sufletul la gură ca misterul să fie elucidat, până am realizat că am rămas total indiferentă față de soarta personajelor, până în punctul în care nu mi-ar fi stârnit nicio emoție moartea vreunui personaj, în special a unuia dintre protagoniști.
       O minciună perfectă este un eșec colosal datorită glorificării relațiilor anormale părinte-adolescent și a neputinței autorului de a crea personaje cu care cititorul să empatizeze. Este una dintre puținele cărți pentru care am făcut abstracție de numeroasele recenzii negative și am decis să-i acord totuși o șansă, vă recomand să nu faceți aceeași greșeală pe care am făcut-o eu și să citiți în schimb „Cei care merită să moară”, piesa de rezistență a autorului. :)

duminică, 29 martie 2020

Eliberează-mă (Atingerea lui Juliette, vol. 2) de Tahereh Mafi

             
--------------------------------------------------------------------------------------------
       Al doilea volum din seria Atingerea lui Juliette este mult mai dinamic decât predecesorul său. Războiul a început. Juliette și Adam și-au găsit adăpost, dar cât de sigur este acest nou cămin? Vor putea noii lor aliați să învingă forța nimicitoare a Restaurației? Cartea nu ne lasă să medităm prea mult la aceste întrebări, deoarece povestea e atât de palpitantă încât o veți termina dintr-o suflare.
       Dacă te va dezamăgi îngrozitor sau îți va oferi niște clipe minunate depinde doar de ce așteptări ai de la carte. Am citit primul volum acum doi ani și, aparent, pe vremea aceea eram ușor sensibilizabilă de sufletul chinuit al lui Juliette. Când am început volumul doi mă așteptam la o lectură mai profundă, de pe urma căreia să rămân cu ceva, dar apoi am realizat că e o carte făcută doar pentru divertisment și pentru a se juca cu emoțiile tale. Am acceptat asta și după a început să îmi facă plăcere lectura.
       Sentimentele lui Adam față de Juliette și se transmiteau într-un mod foarte pueril, aproape haios, la începutul cărții, încât mi s-a părut că povestea a fost concepută pentru o audiență de circa 14 ani. Dar sunt 2 lucruri care au salvat modul în care percepeam firul narativ pentru mine.
56 images about Juliette and Warner on We Heart It | See more ...       Primul este Warner. El a fost portretizat încă de la început drept personajul negativ. De fapt, puțin spus negativ, mai degrabă grotesc și diavolesc, care n-ar putea da dovadă niciodată de umanitate, empatie sau iubire. Nu se schimbă la 180 de grade peste noapte, ci are loc o transformare credibilă. Nu devine brusc un înger, ci ne este permis să parcurgem într-un sălaș a inimii lui care nu a mai fost accesibil până atunci și să vedem o parte complet diferită, dar reală a lui. Nu vreau să intru în detalii, dar ni se vor oferi și niște informații din trecutul lui Warner pe care cu siguranță le veți savura.
„Vreau. Vreau să fiu prietenul tău. Încuviințează din cap, iar eu înregistrez această mișcare vagă în aerul dintre noi. Vreau să fiu prietenul de care te îndrăgostești fără speranță. Cel pe care îl iei în brațele tale și în patul tău și în lumea privată pe care o ții captivă în capul tău. Vreau să fiu acel gen de prieten, zice el. Cel care va memora lucrurile pe care le spui, la fel și forma buzelor tale când le rostești. Vreau să știu fiecare arcuire, fiecare pistrui, fiecare fior al trupului tău, Juliette. Vreau să știu unde să te ating, continuă el. Vreau să știu cum să te ating. Vreau să știu cum să te conving să creezi un zâmbet doar pentru mine. Îi simt pieptul ridicându-se, coborând, sus și jos, sus și jos. Da, spune el. Vreau să fiu prietenul tău. Vreau să fiu cel mai bun prieten al tău din întreaga lume.”
       Al doilea lucru care a salvat cartea pentru mine este revoluția modului de gândire a lui Juliette. Protagonistă nu mai e damsel in distress (fata neajutorată care așteaptă să o salveze un prinț pe cal alb) și realizează că nu are nevoie de iubirea altcuiva sau ca altcineva să îi ofere un sentiment de siguranță. Reușește să evadeze din cercul vicios care era viața ei și descoperă că puterea se află chiar în mâinile sale. Metamorfoza ei e atât de radicală, încât Juliette de la sfârșitul romanului e o cu totul altă persoană față de Juliette din primele pagini. Mai e nevoie să spun că am așteptări foarte mari de la acest personaj pe viitor? Te rog, Tahereh Mafi, nu mă dezamăgi!
       Povestea m-a recâștigat complet după dezamăgirea care a fost începutul, prin acuratețea cu care se abordează perspectiva emoțională. Sunt lucruri de care am fost complet surprinsă să le descopăr într-o carte YA pe care deja o catalogasem drept clișeică. Mă bucur că nu am renunțat la ea și abia aștept să văd cum continuă povestea acestor personaje minunate. Cu mai puțină moarte, sper. :))
P.S. În ediția în limba română este inclusă și nuvela „Frânge-mă”, scrisă din perspectiva lui Adam chiar în timpul asediului. Am iubit pur și simplu legătura dintre Adam și frățiorul lui mai mic, care este redată atât de frumos aici.

..............................................
Titlu original: Unravel me
Gen: fantasyyoung adultromance
Editura: Leda Edge
An de apariție: 2019
Număr de pagini: 528
Rating:    

..............................................