sâmbătă, 24 iunie 2017

Recenzie: O fată din bucăți de Kathleen Glasglow


Titlu original: Girl in pieces
Gen: dramă, YA, automutilare
Editura: Storia
An apariție: 2017
Număr de pagini: 436
Rating: 
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Louisa a scris: oamenii ar trebui să știe despre noi. Despre fetele care își scriu suferința pe propriile trupuri. Când te tai, construiești un gard cu care îți împrejmuiești propriul corp, ca să împiedici oamenii să se apropie, dar apoi tânjești să fii atinsă. Dar gardul are ghimpi. Și-atunci ce faci?”
O fată din bucăți este o carte diferită de tot ceea ce am citit până acum, de parcă autoarea nu ar fi scris cu un stilou, ci cu propriul suflet, deoarece fiecare pagină, fiecare rând și fiecare cuvânt din această carte te face să simți ceva și te emoționează enorm de mult.
„N-am nicio șansă să reușesc cu trupul ăsta în care trăiesc.”
La 17 ani, Charlie Davis a pierdut mai mult decât alții într-o viață: pe tatăl ei, pe care tristețea l-a înecat într-un râu, pe mama ei, rămasă absentă în urma morții tatălui, și transformată într-un monstru alcoolic și violent, pe prietena ei cea mai bună, și singura de altfel, care a pierdut lupta cu drogurile, și a rămas un recipient fără substanță.

Pierderile ei sunt doar o parte din suferința care o face să vrea să își pună capăt zilelor. Așa că, într-o zi, rămasă fără un cămin și obligată să meargă într-o casă de prostituție infantilă, adolescenta se află pe marginea prăpastiei. Ia o lamă și taie tot ce vede, până se trezește în fața unui spital de reabilitare, învăluită toată în pansament, albă ca un pui de focă. Așa începe povestea ei.
Imagine similară

În primul rând, vreau să felicit echipa de la editura Storia pentru coperta minunată, care portretizează perfect conținutul romanului, respectiv suferința protagonistei: Charlie, ce simte că durerea ei o rupe în bucăți, care nu vor mai putea fi aranjate niciodată la loc. Consider că e chiar mai frumoasă decât ediția minimalistă din america (deși și aceea îmi place FOARTE mult), iar versiunea noastră a fost lăudată chiar și de autoare, pe contul ei de instagram.
„I-am adus droguri. Mi-am tras-o cu el în biroul soră-sii. I-am permis să mă vadă în întregime, fiecare bucățică din mine, iar acum stau aici, la picioarele lui, pe podeaua asta mizerabilă, ca un câine. Îl aștept seară de seară ca un câine. Și acum, prostește, tot ca un câine, nu-mi doresc decât să mă mângâie, să mă iubească, să nu plece, ceea ce mă face dintr-odată să mă aprind de mânie și mă întristează deopotrivă și mi se pare că iau foc pe dinăuntru.”
De asemenea, e important de menționat că romanul este inspirat din viața reală a autoarei, care s-a automutilat în trecut, și a scris romanul pentru ca alte persoane suferinde, cu aceleași vicii ca ale ei, să știe că nu sunt singure. Cu toții cunoaștem măcar o astfel de persoană și e important să citească această carte ca să se simtă mai bine și să știe că nu trebuie să îi fie jenă de rănile de pe corpul ei, sau să ceară ajutor și, că niciodată nu e prea târziu să o ia de la capăt.

Cartea „O fată în bucăți”este atât de bogată în sentimente, că uneori ai impresia că citești o carte de poezii, nu un roman. Spune povestea a ce se întâmplă după ce pierzi tot: casa, familia, prietenii, stima de sine, până și vinovata plăcere de a te tăia, pentru a anihila pentru scurt timp durerea sufletească. Charlie Davis e nevoită să lupte și asta face până la sfârșitul romanului, luptă pentru o viață aproximativ normală.
„Poți identifica fetele cărora o să le meargă bine. Nici măcar nu e nevoie să ți le descriu. Le poți identifica pe cele care or să se descurce pentru că le duce capul. Le poți identifica pe cele care or să răzbată pentru că sunt dure sau sunt bine făcute. Și la urmă mă poți identifica și pe mine, aia de colo, copilul ăla neîngrijit (amărât, s-o spunem pe aia dreaptă) și care nu face nimic cum trebuie și care stă singur la cantină și care desenează tot timpul sau care e îmbrâncit pe coridor, și numit în fel și chip, pentru că așa e ea.”
Cred că protagonista aceasta este cea mai puternică pe care am cunoscut-o vreodată într-un roman, și asta tocmai pentru că e atât de fragilă. Deși viața ei e așa de amară, ea se chinuie și se chinuie să găsească acel strop de licăr în întuneric și cu puțin ajutor de la niște persoane cu o inimă de aur, reușește.

O fată în bucăți nu este doar o carte despre o adolescentă care se taie, ci este o lecție despre bunătate, despre ce înseamnă să fii om. O poveste care ne împinge spre a fi mai înțelegători și a nu judeca o carte după copertă, chiar dacă asta înseamnă simplul fapt de a ne întreba: de ce a apucat acest om pe un drum atât de greșit? Nu a avut oare un moti, o durere care nu a putut fi împărtășită, și care s-a extins, și s-a extins, până l-a înghițit complet?

Opera lui Kathleen Glasgow (pentru că asta este, o adevărată capodoperă literară) este una dintre cărțile care îți rămân întipărite în minte mulți ani de acum încolo, și una dintre cărțile mele preferate, pe care o recomand, desigur, tuturor, în mod special tinerilor cu orice fel de probleme emoționale, dar și fetelor din toată lumea care se simt inferiorizate de societate, pentru a le aminti tuturor cât de importanți și minunați sunt. Aveți grijă de voi, cititori! :)

Lucruri mai puţin plăcute atunci când citeşti o carte


N-am mai scris un articol de mult timp (pentru mine), aşa că azi am decis că e cazul s-o fac (probabil că o să scriu acest text timp de două zile, însă tot azi e pentru mine).
Later edit: n-am mai scris de două săptămâni.
De-a lungul timpului, părţile proaste ale cărţilor m-au frământat, s-au adunat şi au format un întreg în mintea mea, dând naştere unor nemulţumiri şi, desigur, acestui articol. Pentru a nu vă umple cu multe vorbe inutile, o să trec direct la enumerarea lor:

1. Descrierile minuţioase atunci când nu e cazul.

Fie că e o carte fantasy, romance, horror sau S.F., descrierile sunt necesare şi apar tot timpul, peste tot. Până la urmă, cum ar fi să citim doar texte de genul: ,,L-am întâlnit pe el şi mi-a fost ruşine. Am fugit şi am stat în casă trei ani, ca să nu-l mai văd. După trei ani a venit la mine, wow, ce frumos.'' Exagerez, dar descrierile sunt ESENŢIALE!
 Însă ce se întâmplă atunci când apar atunci când nu e cazul, doar pentru a-ţi încărca creierul cu informaţii inutile?

Pe mine, cel puţin, mă enervează la culme când apar chestii de genul: Iarba avea o nuanţă de un verde-deschis mirobolant. Structura firului de iarbă îmi dădea fiori pe şira spinării, atât de lung şi deformat... atât de frumos, încât mă cuprindea nostalgia. (hai să analizăm în continuare firul de iarbă) Zărisem o urmă vagă de roua plăpândă a dimineţii scurgându-se pe întregul spic într-un mod inedit. Oh, până şi starea sufletească mi se îmbunătăţea în timp ce m-am hotărât să vă plictisesc cu descrierea unui fir de iarbă.
Ei bine, nici chiar aşa, dar sunt sigură că fiecare dintre voi aţi păţit să găsiţi descrieri minuţioase unde nu e cazul.

2. Încheierea fără sfârşit. (ce-o mai fi şi asta?)

Atunci când o carte se încheie brusc, fără să mai ofere şi alte detalii în continuare, fără să ne mai prezinte viaţa personajelor mult iubite. De obicei, acest tip de cărţi au continuări, dar mai există şi unele stand-alone care chiar enervează cititorii.
Am înţeles, continuarea o găsim în volumul II, care apare în anul 2100, dar n-ar trebui să primim un bonus sau ceva, să nu rămânem frustraţi?

3. Când nu se (mai) întâmplă (odată) ceea ce autorul dă de bănuit.

Da, aţi auzit. Autorul tot ne dă târcoale vreo 200 de pagini şi indicii, prezentându-ne o posibilă acţiune, dar care pare să nu se mai întâmple. DE CE, DE CE NE FACEŢI ASTA? Uneori pare să se întâmple la final, dar lasă finalul liber, astfel încât să aşteptăm sau să citim continuarea romanului.

4. Coperta nereprezentativă (sau odioasă)

Cu toţii am dat, măcar odată, peste cărţi care au o copertă lucrată prost sau care pur şi simplu nu reprezintă adevărata valoare a cărţii sau esenţialul; acest lucru, pe mine mă determină ori să nu cumpăr cartea deloc, ori s-o las într-un colţ întunecat din bibliotecă. Nu e prea drăguţ, ştiu, însă cine mă poate învinovăţi că cei care au făcut-o n-au avut gusturi? Am evitat multe cărţi din pricina acestui lucru.


Momentan, nu mai îmi vin în minte alte defecte ale cărţilor, însă dacă voi aţi mai găsit ceva, pe lângă cele prezentate mai sus, vă rog să lăsaţi în comentarii!

Până data viitoare, vă urez lecturi plăcute şi îmi pare rău că a durat atât de mult până am revenit cu un articol! :d

duminică, 4 iunie 2017

Recenzie „Frumuseţea lucrurilor trecătoare”, de Andrada Cooş


Titlu original: Frumusețea lucrurilor trecătoare
Număr de pagini: 184
Editura: Adenium
An apariție: 2017
Gen: Ficţiune 
Rating: ½
Mulțumesc autoarei pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
 „Dacă le priveai îndeajuns, uitai că palma ta nu e cerul, că ochii tăi nu sunt stelele și luna, iar tu nu ești un zeu îngăduitor privind artificii într-un microcosmos creat de tine.”

 Descriere

Proaspăt ajunsă în Japonia, Adriana încearcă să se integreze în viața studențească, cu rezultate îndoielnice. În cele din urmă, își găsește locul în rândul celorlalți studenți străini: australieni petrecăreți, englezi plini de ei, finlandezi scandalagii și, bineînțeles, singurul alt român pe care îl întâlnește acolo. Împreună, explorează temple, încearcă diverse chimonouri, participă la ceremonii, vizitează cluburi de jazz și travestiți și filosofează pe tema eternei fascinații japoneze. O perspectivă plină de umor asupra frumuseții, frustrărilor și nebuniei vieții într-una dintre cele mai admirate culturi din lume.



Cunoaşteţi acel moment în care citiţi o carte care vă învaţă atât de multe lucruri, vă oferă o stare de bine, vă ofere confort, o stare de ''acasă''? După un reading slump crunt, „Frumuseţea lucrurilor trecătoare” mi-a readus acest sentiment de acasă... Recunosc, am citit-o pe o perioadă mai îndelungată, pe bucăţele, însă n-am pierdut şirul acţiunii, unul simplu, după părerea mea. Acest roman e genul de carte care te linişteşte, fără să-ţi facă inima să galopeze sau fără să-ţi pună mintea la contribuţie prea mult. Genul de roman perfect pentru un weekend călduros.


Aşadar, acum că ştiţi, din descriere, despre ce este vorba în această carte, n-o să insist prea mult asupra acţiunii, ci asupra aspectelor din carte: învăţături desprinse, design-ul cărţii, informaţiile aflate, etc.

În continuare, aş vrea să vă spun că este o carte mai mult decât perfectă pentru iubitorii Japoniei. Eu n-am fost mişcată până acum de tradiţiile acestui popor, nici de limbajul sau comportamentul folosit, chiar deloc. Acum, învăţând atât de multe cuvinte, expresii, denumiri ale unor obiecte,  pot să afirm că această carte mi-a sporit interesul pentru Japonia. Nu aş vrea să învăţ limba sau lucruri de acest gen, dar aş dori să le studiez tradiţiile, exact aşa cum am fost învăţată de această frumoasă carte, al cărei design este superb.

Priviţi coperta şi încercaţi să-mi spuneţi că mă înşel. Nu se poate, nu-i aşa? Pur şi simplu cuprinde întreaga esenţă a cărţii: Japonia, reprezentată artistic.
Vorbind despre design, am de adăugat faptul că în interiorul cărţii, capitolele sunt denumite în japoneză şi, bineînţeles, traduse. 




Adriana călătoreşte prin Japonia, iar în cadrul universităţii întâlneşte oameni proveniţi din alte ţări sau, simplu, japonezi. Cu unii se împrieteneşte şi, până vine vremea plecării, se distrează, cum sunt: Will, Tessa, Alex, iar pentru alţii rămâne o simplă cunoştinţă.
Numită ''Adoriana-san'' de oameni, ea m-a amuzat teribil în unele momente cu stângăcia sa, sau reacţile pe care i le provocau anumite lucruri, precum şi vizitele neobişnuite. De aici am învăţat că trebuie să am mai mult curaj să experimentez lucruri noi, aşa cum a făcut şi Adriana, deşi toate îi erau străine şi la început păru să ezite. Aventurile Adrianei au fost foarte frumoase, zic eu!

Îi admir curajul, deoarece pleacă de la începătoare şi ajunge la nivelul 4 în ceea ce priveşte limba japoneză. Îi este teamă că pică examenele şi, totuşi, nu se întâmplă. Ba mai mult, le promovează cu note mari, aşa că am învăţat să mă străduiesc să am încredere în mine, deşi protagonista acestei cărţi n-a avut şi a luat în calcul toate variantele posibile, ducându-se cu gândul la pierderea bursei şi înapoierea banilor statului japonez.

Cât despre partea de documentare, am de spus doar atât: E foarte clar că autoarea a fost cu adevărat în Japonia, având în vedere elementele de conţinut, pe care nu ai cum să le aflii cum îţi pofteşte inima, doar după lungi căutări.

Să vorbim puţin şi despre punctele slabe ale cărţii. 
În primul rând, lipsa suspansului. Deşi pare o carte liniştită în esenţă, puţin suspans nu strică; nu se întâmplă nimic deosebit, iar dacă tai din detalii şi descrierile frumoase, pare un jurnal de călătorie.
Uneori m-a plictisit, citind şi mai lent. Acest lucru se leagă de primul punct slab al cărţii enumerat.
Deşi Adriana e venită în Japonia pentru a învăţa (şi pentru a  face un schimb de experienţă, bănuiesc) şi are cursuri acolo, nu se pune aproape deloc accent pe şcoală, după câte am văzut. Nu se oferă detalii despre învăţământul japonez, ceea ce mi-aş fi dorit.


 Chiar dacă unele părţi m-au deranjat, eu vă recomand această carte şi sper să reveniţi cu impresii.

Îi mulţumesc frumos autoarei pentru exemplarul oferit, îl puteţi comanda de aici. Părerea mea nu a fost influenţată de nimeni, în niciun mod.

sâmbătă, 3 iunie 2017

Recenzie: Contesa Aneke (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) de Cristina Nemerovschi

Titlu original: Contesa Aneke
Număr de pagini: 229
Gen: mystery, romance
Editura: Herg Benet
An apariție: 2017 (ediția nouă)
Rating: ½
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
„Cât de trist, m-am gândit, cum ucid oamenii lucruri frumoase doar pentru că îi înspăimântă. Doar pentru că nu le pot înțelege. În curând, cum spuneam mereu, oamenii vor rămâne înconjurați numai de chestii mediocre, pentru că pe acestea le pot înțelege.”
 Contesa Aneke este prima carte scrisă de un autor român pe care am încercat-o și trebuie să recunosc că m-am lăsat mult influențată de copertă când am ales-o, dar, mă puteți învinui? E superbă!

O parte din mine nu avea nici cea mai mică așteptare de la cartea asta, dar, după ce mulți oameni tot îmi spuneau cât de faină e, cealaltă parte din mine a început să își facă speranțe false. Deci am fost plăcut surprinsă și dezamăgită în același timp, deoarece cel mai frumos lucru care poate fi spus despre această carte e că „nu e oribilă”.

Acum că v-am băgat complet în ceață, să vă spun despre ce e vorba în carte. Alexandra e trimisă de mama ei într-un sat transilvănean uitat de lume, pentru a fi îndepărtată de fratele ei, cu care avea o relație incestuoasă. Acolo circulă o legendă cum că fantoma unei contese, acuzată cu mult timp în urmă de incest și vrăjitorie și ucisă de localnici, încă își bântuie castelul și căsuța unde s-a refugiat cu puțin timp înainte de a fi ucisă. Iar Alexandra decide să investigheze și să încerce să afle adevărul.

Premiza sună într-adevăr destul de bine, dar cartea are foarte multe puncte slabe, care m-au făcut să îi dau doar două steluțe și jumătate.

Prima este incestul, care, fie vorba între noi, nu e considerat ceva anormal deloc în cartea de față. Poate am eu probleme la cortexul cerebral, dar nu mi se pare etic ca din aproximativ 3.5 milioane de persoane masculine, să fii într-o relație fix cu fratele tău. Nu doar personajele principale, Alexandra și Răzvan, sunt într-o astfel de relație, ci și cele secundare, Lorena și Mathias (ATENȚIE SPOILER: aceștia erau într-un trio incestuos cu contesa Aneke, gen Lorena se culca cu soră-sa și cu fratele ei, asta mi s-a părut cam prea de tot, dar okk). Treaba asta mă face chiar și pe mine să mă întreb dacă autoarea e de acord cu așa ceva. O.o

După, nu mi-au plăcut deloc englezismele (da, aici intră și expresiile de genul megasuperfuckinsexy, cuvântul menționat anterior fiind la rândul lui cules din carte). Într-o carte care se respectă, mă aștept să găsesc cuvinte scrise ÎNTR-O SINGURĂ LIMBĂ. Aici fac excepție cărțile bilingve, cele despre Holocaust etc. Desigur, accept expresii englezești când nu există echivalentul lor în limba română, dar am găsit frustrat faptul că în carte ne sunt trântite propoziții întregi scrise în engleză, pentru a suna „cool”.
Aici mai am și un fel de P.S., cine îi spune mamei ei „Wazup dudette”? Nu sunt sigură că cineva îi zice asta nici măcar celei mai bune prietene, darămite mamei. Ce vreau să spun e că uneori, Cristina forțează prea mult nota.

Următoarea problemă e mai mult personală, dar o voi menționa oricum. Dacă mi-ar fi dat acum 5 ani orice carte cu vampiri, probabil aș fi citit-o dintr-o suflare și venerat-o ca pe un zeu, darrr acum, am început să realizez cât de clișeice sunt cărțile acestea. Fata bună se îndrăgostește de un băiat rău, care probabil mai și bea sânge din când în când și cam asta este tot. Dacă ar fi fost fantome și/sau vrăjitoare în loc de vampiri, mai mult ca sigur i-aș fi acordat o stea sau jumătate în plus. 

E un pic vizibil că autoarea s-a inspirat oarecum din Jurnalele vampirilor (da, am citit toată seria și nu, nu sunt mândră de asta :)) ). E mai mult o teorie, dar sunt 99% sigură că Alexandra e Doppelganger-ul contesei Aneke(cum e Elena Doppelganger-ul lui Katherine), dacă tot se aseamănă așa bine și mai au și în comun relația incestuoasă cu frații lor vitregi, care au fost ambii despărțiți de ele o lungă perioadă de timp etc.

Nu pot să spun că pe Alexandra o am la inimă prea mult, dar pe Răzvan nu îl suport deloc. Pe bune, e cel mai enervant personaj din lume, ar da pe gât practic toată băutura care îi iese în cale, și în plus. E mereu în stare de ebrietate, e foarte arogant, chiar și cu soră-sa, pe care o „iubește” atât de mult și singurul lucru pe care îl vede Alexandra la el e că e frumos.


Acum, poate vă întrebați, de ce nu i-am dat o stea? Simplu, pentru că începutul a fost chiar promițător, cu o vrăjitoare urâtă și amenințată cu moartea de săteni, care încerca să își salveze viața. A fost interesant și când Alexandra a explorat satul pentru prima data, cu castelul și căsuța în care s-a refugiat contesa și când s-a dus la o ghicitoare care i-a spus povestea completă a contesei și i-a arătat jurnalul acesteia. Chiar mi-a plăcut.

Alt aspect ar fi că romanul este foarte scurt, și asta ar putea fi un lucru rău (deoarece nu sunt incluse atât de multe detalii în 230 de pagini, iar uneori chiar se pierde frumusețea unei scene/ ești indus în eroare) sau bun (deoarece termini mai repede cartea, la urma urmei, mie mi-a luat doar câteva ore) sau poate o combinație între cele două.

Cartea, cum am mai zis, nu este oribilă. Nu vă veți chinui să întoarceți filele, poate uneori chiar vă va plăcea, deși s-ar putea să vi se pară că citiți ceva extrem de superficial. Această carte, este scrisă pentru un anumit cititor, genul de cititor căruia îi plac romanele de dragoste, în special cele cu vampiri și care vrea ceva scurt și la obiect, dacă te regăsești aici, atunci poate ar trebui să îi dai o șansă. 

Contesa Aneke este ceea ce numim noi o carte „comercială”, făcută să placă spiritelor rebele de 12-13 ani. Totuși, sfârșitul a fost și el interesant și pentru că se citește așa de repede, aș încerca și următoarele volume, sunt tare curioasă în ce direcție se îndreaptă această trilogie.

vineri, 2 iunie 2017

Recenzie „Ultima dorință (Witcher #1)” de Andrzej Sapkowski

Titlu original: Ostatnie  zyczenie 
Număr de pagini: 294
Gen: Fantasy, horror, adventure
Editura: Nemira
An apariție: 2015
Rating: ½
Mulțumesc editurii pentru acest roman! :)
Cartea poate fi achiziționată de aici.
Oamenilor, și-a întors Gerald capul, le place să inventeze monștrii și monstruozități. Ca să pară mai puțin monstruoși ei înșiși. Când beau de sting, înșeală, fură, își altoiesc nevestele, pălesc cu toporul vulpea prinsă în găinar sau ciuruiesc cu săgețile ultimul unicorn care mai supraviețuiește pe pământ, le place să creadă că Mora care le intră în cocioabe în zori este mai monstruoasă decât ei. Așa își iau o piatră de pe inimă și se simt ușurați. Și le este mai ușor să trăiască.” 
Ultima dorință este fantasy la superlativ, Andrzej Sapkowski reușind să recreeze complet basmele de altă dată, astfel încât Belle din „Frumoasa și bestia” devine o vampiroaică care ucide cu sânge rece, Alba-ca-Zăpada o prințesă războincă, ce vrea să se răzbune pe cei care au izgonit-o de acasă, iar Cenușăreasa, o tânără ce fuge de la bal, fiind plictisită de avansurile prințului.

Cartea este o colecție de povestiri, legate foarte puțin între ele, și am înțeles că așa va fi și următorul volum. Elementul comun al lor este Geralt, vânătorul de monștrii, și persoana din perspectiva căreia sunt povestite toate întâmplările. Geralt este un mutant genetic, antrenat încă de mic pentru a ucide bestii și asta face de-a lungul întregii cărți.

Cred că una dintre cele mai importante lecții livrate de această carte este faptul că nu ar trebui să judecăm oamenii după aparențe. De multe ori, Geralt se întâlnea cu persoane cu un aspect monstruos care nu au rănit niciodată vreo persoană umană, ci doar au făcut în trecut o greșeală pentru care au plătit cu scopul înfățișării lor, dar îi ieșeau în cale și domnițe cu aspect inocent, care se dovedeau a fi însetate de sânge.

Deși Geralt e un vânător de monștrii, în carte nu se pune mare accent pe violență, ci mai degrabă pe partea de fantasy, pe dezvoltarea unui mediu oportun diferitor ființe supranaturale. Mitologia slavică joacă un rol important în roman, deci întâlnim creaturi cum ar fi mone, manticore, strigoi, vampiri, vrăjitoare, elfi, pitici, basilici, silvani, dragoni, vodnici, vărcolaci, kikimore, chimere, spirite și toate ființele (in)imaginabile.


!!SPOILERE MINORE
După cum spuneam, „Ultima dorință” este o antologie, așa că în ea sunt incluse 6 povești de sine stătătoare, pe lângă cea principală, care face legătura între ele.

1) „Vocea rațiunii” -  Aceasta este „rama” povestirilor. Geralt, după ce e rănit într-o bătălie, se adăpostește în templul lui Melitele din Ellander. În timpul acela, își amintește evenimente recent întâmplate în viața lui, fiecare dintre ele formând povestirile ce urmează.
2) „Vânătorul de monștrii” - Este povestea de început a romanului. Geralt răspunde cererii de a ucide un monstru, mai precis, un strigoi. Dar e o problemă. Vezi tu, strigoiul este fiica împăratului și el nu vrea să o omoare, vrea doar ca blestemul să fie rupt și ea să se transforme la loc în prințesă, ceea ce îi face treaba mult mai grea vânătorului. A fost un început extrem de puternic și e una dintre povestirile mele preferate.
3)  „Sâmburele de adevăr” - Povestea mea preferată. Geralt dă peste niște cadavre în pădure și decide să investigheze. Descoperă un conac stăpânit de un monstru, care nu pare chiar monstru după ce începi să îl cunoști. Este cu siguranță, o reinterpretare a basmului „Frumoasa și bestia”, unde Belle se transformă într-o vampiroaică care îl atacă pe Geralt.
4)  „Răul cel mai mic” -  Aici Geralt se întâlnește cu o veche cunoștință, vrăjitorul Stregobor, căruia îi este amenințată viața de Alba-ca-Zăpada, sau Țepara, cum au poreclit-o localnicii, datorită plăcerii ei de a vărsa sânge și de a-și ucide dușmanii cu ajutorul țepei. 
5)  „Chestiune de preț” - Vânătorului i se dă o sarcină imposibilă, și anume de a aduce destinul în favoarea reginei. Apare în peisaj și un călăreț cu aspect monstruos, de arici, care susține că prințesa îi este aleasa inimii și i-a fost promisă de tatăl său, după ce i-a salvat viața, însă regina nu vrea nici în ruptul capului să își lase fiica să plece cu un monstru, chiar dacă aceasta îl iubește.
6)  „Capătul lumii” -  Geralt și prietenul lui, Jaskier -un poet- se reunesc, și pleacă în căutarea unor monștri din sud. Acolo dau peste un sătuc dominat de monștri, unde sătenii îi roagă să îi scape de „drac”, și totuși, la urma urmei, se va dovedi că dracul este cel mai inofensiv personaj dintre cele negative, doar un tip cu un umor neobișnuit.
7)  „Ultima dorință” -  Povestea de încheiere ne spune aventurile prin care vânătorul a trebuit să treacă pentru a o întâlni pe Yennefer, singura femeie pe care o iubește cu adevărat. Acestea includ un duh răzbunător, vrăjitoare și elfi. A fost tot una dintre cele mai frumoase povestiri din carte.
!!SFÂRȘITUL SPOILERURILOR
„Ultima dorință” de Andrzej Sapkovski este un fantasy pe cinste, scris cu mult umor și care se citește pe nerăsuflate. Mie mi-a adus puțin aminte și de Supernatural, datorită exorcizărilor și a vrăjilor, așa că îl recomand fanilor serialului, dar și oricui vrea să citească o carte scurtă și care conține tot ce vrei: de la horror și până la romance, pe un fundal ce îți va aduce vag a basmurile copilăriei tale. Abia aștept să pun mâna și pe următorul volum :D

Abonează-te prin GFC

Oameni minunați

Abonează-te prin email

Abonează-te pe Bloglovin

Follow

Ce citesc acum

Ce citesc acum